Romanian Military History Forum - Part of Romanian Army in the Second World War Website



  Reply to this topicStart new topicStart Poll

> Rumynskii Front
Petre
Posted: February 19, 2018 11:42 am
Quote Post


Capitan
*

Group: Members
Posts: 668
Member No.: 2434
Joined: March 24, 2009



Source : NET
The first Deputy Commander, Romanian Front, general of cavalry Vladimir V. SAHAROV

Text of Maxim Oskin - Institute of Jurisprudence and Management of the All-Russian Police Association, Tula (Russia).

Primul Ajutor al Comandantului Şef al Frontului Românesc (Pomglavkorum) – general de cavalerie Vladimir V. Saharov

Trecerea României de partea Antantei în Primul Război Mondial în aug.1916 a fost asigurată de o serie de obligaţii, exprimate în Convenţia… printre altele, Imperiul rus, cu ale cărui trupe armata română urma să coopereze nemijlocit şi să lupte umăr la umăr, se obliga să trimită în Dobrogea, pentru a se opune armatei bulgare pe frontul românesc din sud, un detaşament de 50 mii oameni. Acest detaşament a fost constituit de Corpul 47 Armată al gen. А.М. Zaioncikovski, special înfiinţat în Districtul militar Odessa.
Iniţial Zaioncikovski se subordona Comandantului A.3 române, gen. М. Aslan, dar după evacuarea Silistrei la 9 sept., Regele Ferdinand îi încredinţase toate trupele din Dobrogea şi îl trecutse pe Zaioncikovski direct în subordinea sa, comandant de armată independentă. În compunerea Armatei de Dobrogea intrau C.47 A. precum şi Div. 5, 9, 19, 15 inf. române, plus Bg.5 călăraşi. În aprigele lupte din Dobrogea din sept.1916, trupele româno-ruse au fost nevoite să se retragă, sub loviturile grupării germano-bulgare a feldmareşalului Mackensen…
Cedarea Сonstanţei la 22 oct. a pus în faţa Stavka sarcina înlocuirii comandantului rus din România... Despre numirea noului comandant vorbeşte telegrama Şefului de Stat major al Stavka, gen. M.V. Alekseev, către Comandantul Şef al Frontului de Sud-vest, gen. А.А. Brusilov, din 25 oct.1916 : «Suveranul şi-a exprimat dorinţa ca Armata de Dunăre să o preia gen. Saharov, cu speranţa că şi gen. Saharov este de acord cu ocuparea acestui post, care capătă o extrem de mare însemnătate. Trebuie să plece neîntârziat. Baza comandamentului de campanie al Armatei o reprezintă comandamentul Corpului 47 Armată independent, dar trebuie să i se permită gen. Saharov să ia de la Statul major al Armatei 11 câteva persoane, pe care să se poată bizui în primele zile de activitate».
Generalul de cavalerie Vladimir Viktorovici Saharov avea o mare experienţă de combatant. Participase la Războiul Ruso-Turc 1877-78, la Campania din China 1900-1901, la Războiul Ruso-Japonez 1904-05. Cu toate că în cariera sa comandase câteva Corpuri, iar în Războiul Ruso-Japonez fusese Şeful de Stat-major al Comandantului Şef, gen. А.N. Kuropatkin, Saharov nu poate fi totuşi numit lider militar remarcabil (А.А. Kersnovski l-a caracterizat ca «satisfăcător» ...), iar la începerea Războiului Mondial era doar Comandantul Corpului 11 Armată. În oct. 1915 a trecut la comanda Armatei 11, cu care a participat la Ofensiva Brusilov.

Problema alegerii gen. Saharov n-a fost aşa uşoară. А.А. Brusilov scrie că Saharov a fost numit la recomandarea sa: «... de care am fost mereu mulţumit, atât pe funcţia de Comandant al C.11A în Carpaţi, cât şi în calitate de Comandant de Armată». Brusilov putea să trimită în România pe oricare dintre comandaţii săi : Cdt. A.7, gen. D.G. Şcerbaciov, Cdt. A.11, gen. V.V. Saharov sau pe Cdt. A.9, gen P.А. Leciţki, a cărui armată deja conlucra cu românii pe Carpaţi. La trupe se considera că «Brusilov nu l-a numit pe Leciţki, un tip mai dotat, dar pe care putea să-l domine, ci pe Saharov – mediocru şi imoral, care avea mereu amante, ... care întâi de toate se interesa la intendenţi de problema vacilor de muls». Francezii au fost şi ei nemulţumiţi de Saharov: telegrama Comandantului Şef francez R.G. Nivelle către reprezentantul militar francez la Stavka rusă P. Janen, de la finele lunii dec. informa că ruşii fac puţin pentru salvarea României, Saharov petrece timpul cu tânăra nevastă şi se sustrăgea de la îndeplinirea atribuţiunilor. Nivelle a căutat să-l schimbe pe Saharov şi, prin ministrul de război H. Lyautey, a propus să se solicite ca Stavka rusă să-l înlocuiască pe general, care este «incapabil, slab şi inactiv». Însă Brusilov îl aprecia pe Cdt A.11 ca militar, deşi nu se remarca strălucit. În 1923 el a amintit că Zaioncikovski «se plângea necontenit peste tot, că toţi îl încurcă. Aşa că era de aşteptat să fie înlocuit cu Saharov, care nu se plângea nimănui de nimic, iar în cele mai grele momente îşi vedea pur şi simplu de treabă».
Desigur, acceptul şi recomandările lui Brusilov cereau ca Saharov să fie trimis în România. Însă toate numirile de nivel înalt se aflau în competenţa exclusivă a Împăratului Nikolai II, de aceea părerea lui Brusilov nu putea juca un rol important. … D.G. Şcerbaciov (care l-a înlocuit pe Saharov) a rămas pe funcţia sa. Leciţki nu se potrivea datorită necunoaşterii limbilor străine (era singurul înalt general, fiu de preot), lucru necesar pentru relaţia сu aliaţii români la cel mai înalt nivel.
În plus, în favoarea lui Saharov au jucat şi legăturile cu cercurile Palatului. Într-un raport scris din 30.11.1916 către Împărat, cunoscutul medic al curţii şi «rasputinist» P.А. Badmaev îl lăuda mult pe Saharov, a cărui soţie era atunci pacienta sa. După spusele lui, Saharov era «un ţarist, un pravoslavic, un rus care înţelegea profund viaţa poporului Rusiei. Este nevoie să avem şi aici la Petrograd un astfel de general cu vederi ruseşti largi şi în fruntea Ministerului de Război şi ca Preşedinte al Cons. de Miniştri». Singura lipsă a gen. Saharov pentru a putea coopera cu românii era slaba cunoaştere a limbii franceze, utilizată în mediul elitei româneşti, din care cauză trebuia să discute сu Regele Ferdinand în limba germană.
Gen. Saharov a ajuns în dispozitivul Armatei de Dunăre pe 30 oct. 1916. Primul său ordin referitor la preluarea funcţiei de Comandant al Armatei se remarcă prin formulările aspre la adreasa subordonaţilor: «Din păcate, zilele care au trecut au fost marcate nu doar de nereuşitele trupelor care acţionează în Dobrogea, dar şi de retragerea lor în dezordine totală. Cer de la trupele încredinţate mie respectarea deplină şi neabătută a disciplinei în orice situaţie decisivă. Şi pentru că acest lucru depinde în totalitate de şefi, care sunt obligaţi să ia toate măsurile pentru a preveni dezordinea, până la a ieşi cu mitralierele şi cu artileria în calea celor care produc dezordini şi care se retrag fără ordine superioare, atunci vă avertizez că în caz că, să nu dea Domnul, se mai întâmplă aşa ceva, toţi şefii care nu au luat măsuri mergând până la cele extreme şi care au permis prin asta dezordinea şi retragerea după plac a unităţilor încredinţate lor, vor fi trimişi de mine în tribunalul de campanie, fără să mă oprească nici persoana, nici poziţia vinovatului. Vă rog să vă amintiţi că am fost trimişi aici de Majestatea Sa să luptăm cu inamicul şi să-l batem, necruţând nici sângele nostru, nici pe-al lor, şi nu să ne ocupăm cu sportul retragerii în viteză, şi încă după bunul plac. Cer să se termine cu obiceiul de a crede toate zvonurile prosteşti, cu privitul împrejur la mujicii care trec pe drum şi cu compararea cu cei din spate. Înainte, mereu înainte – iată ce aşteaptă de la noi Comandantul Suprem şi ce cer eu de la voi».
La începutul lui noiembrie, Armata de Dunăre dispusă pe aliniamentul Оstrov (TL) – lac Goloviţa, consta din Div. 61 şi 3 trăgători («de calitate slabă», cum le caracteriza chiar Saharov), Div.115 inf, Div.3 şi 8 cav, Div. sârbă şi două divizii mixte române («total dezorganizate»). Sarcina primordială a Armatei de Dunăre era să reziste inamicului în Dobrogea şi să asigure flancul stâng al armatei române care acţiona pe malul stâng al Dunării şi legătura acesteia cu Moldova. În plus, ruşii se obligau «să se întărească pe aliniamentul ocupat şi să recurgă nu numai la măsuri de observare, dar şi de apărare a Dunării». După ajungerea aici a C.4 Siberian şi C.4 A. rus, misiunea trasată a fost îndeplinită, diviziile române, Div. sârbă şi D.115 inf au fost retrase în rezervă, iar pe malul stâng al Dunării, în afară de D.8 cav care acţiona deja aici, a fost adusă şi D.40 inf. După acestea armata a trecut la o ofensivă lentă, având ca ţintă reluarea liniei Cernavodă-Constanţa.
Însă prin apropierea austro-germanilor de Capitală şi începerea Operaţiei Bucureşti, Armata de Dunăre care acoperea raionul dintre Bucureşti şi Dunăre, a trebuit să înceapă să trimită acolo trupe – C.4 A şi C.6 Cav, precum şi toate MU nou venite – D.2 şi D.15 inf şi C.3 Cav. De aceea ofensiva în Dobrogea a fost oprită. În bătălia Bucureştiului 120 mii trupe române au fost învinse şi dispersate. Doar 30 mii militari români cu ajutorul D.40 inf. ruse (din C.4 A), au reuşit să scape de încercuire, către nord-est. Au fost 65 mii prizonieri, trofee 124 tunuri şi 115 mitraliere. ...
După căderea Bucureştiului, frontul general de apărare s-a prăbuşit, formând numai în nord un zid din trupe ale A.4 rom şi A.9 ruse. În situaţia dată, greutatea principală a luptelor din România a căzut pe trupele ruseşti, care treptat şi-au sporit forţele. La începutul lui decembrie în Moldova, pe direcţia Vatra-Dornei au fost aduse C.26 A. şi C.3 Cav. de la A.9, C.2 A. de la A.7, C.36 A. şi C.34 A. de la Frontul de Vest, C.40 A. din Armata Specială. Loviturile A.9 în Carpaţi au atras asupra ei o parte din rezervele inamicului. Distrugerile şi aşa puţinelor căi ferate şi avalanşa de refugiaţi au devenit cauzele lipsurilor de provizii pentru trupele care luptau în interiorul României. Neavând posibilităţi să hrănească trupele, comandamentul rus n-a putut nici să organizeze o apărare trainică, stabilizând astfel frontul în retragere spre nord.
Retragerea generală cu acoperirea cavaleriei sub loviturile inamicului a determinat Stavka să reglementeze organizarea trupelor din România, incluzând unităţile române în frontul defensiv general. Brusilov s-a plâns că nu poate gestiona în mod corect şi A.9 în Carpaţi şi Armata de Dunăre în Dobrogea, deoarece trebuia să se se ocupe de frontul din Galiţia. În plus, în România ajungeau noi şi noi Mari Unităţi, a căror reunire într-o singură armată nu era posibilă, iar la sfârşitul de an frontul măsura peste 500 km. Să fie date trupele ruse în subordonare română era echivalent cu pierderea lor. De aceea la Stavka rusă a fost luată singura decizie corectă – înfiinţarea unui nou Front.
Теlegrama Şefului provizoriu al Statului Major al Comandantului Suprem gen. Gurko (М.V. Alekseev se trata în Crimeea) către Saharov din 24 nov. 1916 informa că se prevedea înfiinţarea unui front nou, Frontul Sudic, sub comanda Regelui român şi a unui Ajutor rus. Gurko preciza: «Majestatea Sa a binevoit să se oprească asupra Dvs ca Ajutor responsabil al Regelui, cu drepturi de Comandant Şef în relaţiile cu trupele ruseşti din compunerea Frontului». Fosta Armată de Dunăre a fost redenumită Armata 6. Ideea privind înfiinţarea noului front fusese exprimată de Împărat pe 3 dec., înainte de bătălia pentru Bucureşti, de aceea iniţial noul Front trebuia să se numească Sudic. Problema principală, după părerea reprezentantului rus la Marele Cartier Român, gen. Beliaev, era cum «să-i fie prezentată Regelui hotărârea în forma care să nu-l poată ofensa şi să ducă mai departe la neînţelegeri în viitor», pentru că Regele «fiind extrem mândru şi temându-se permanent ca vre-o măsură să nu-i scadă prestigiul în ochii românilor». La 5 dec. Beliaev a telegrafiat la Stavka despre acceptul Regelui pentru înfiinţarea Frontului Românesc, iar a doua zi a confirmat din nou că Regele român se va subordona Împăratului rus – Comandant Suprem şi că va îndeplini indicaţiile-directive ale acestuia : «... ieri Regele a spus clar că, dacă gen. Joffre reuneşte întreaga comandă pe frontul de vest, tot aşa este necesar ca şi Împăratul să reunească întreaga conducere pe frontul de răsărit». Ordinul Stavka din 18 dec. spunea că Regele îşi asumă comanda supremă «a trupelor ruseşti şi române care acţionează în nou înfiinţatul Front Românesc».
Instrucţiunile corespunzătoare din telegrama specială pentru V.V. Saharov precizau că Comandant Şef nominal al Frontului Românesc devine Regele român, însă directivele referitoare la operaţii, conducerea trupelor, aprovizionare, vor veni de la Stavka rusă. Ajutorul Augustului Comandant Şef al armatelor Frontului Românesc (PomGlavKoRum), cum era denumirea funcţiei lui Saharov, trebuia să-i prezinte Regelui aceste directive, să urmărească şi să răspundă de executarea lor. Această formulare a fost adoptată la sfatul premierului Brătianu: Regele nu se subordonează Împăratului rus, deoarece un cap încoronat nu se poate subordona alcuiva, ci Directivelor Statului major al Comandantului Suprem (rus). La început românii au dorit să păstreze un Stat major românesc, însă ruşii au respins această propunere, toţi trebuind să se subordoneze Statului major al Grupării de armate ruso-române, care va fi rusesc. După înfiinţarea Frontului Românesc, prin ordinul Statului Major al Cdt. Suprem din 18 dec.1916, armata română intra în compunerea acestuia «pe aceleaşi baze ca şi A.6 de Dunăre». De aceea aceasta urma să fie aprovizionată de intendenţa rusă, iar Direcţia principală tehnico-militară «a prevăzut în planul de înzestrare al Armatei pentru 1917-1918 o cotă de 10% pentru armata română».
În ian. 1917 unităţile române ocupau doar un sector de 36 km. (lungimea totală a frontului din România - 430 verste). Şase divizii române, mai mult sau mai puţin apte de luptă, au fost reunite în Armata 2 a gen. Averescu, celelalte au fost retrase în spatele rusesc, în Moldova. Acolo, Misiunea mil. Franceză a gen. Berthelot s-a ocupat cu reorganizarea armatei române, care la începutul anului 1917, din date franceze, număra 179.687 săbii şi baionete plus 82.545 recruţi.
La 9 ian. 1917 gen. V.V. Saharov avea trupele retrase pe Siret, unde frontul s-a stabilizat. Ruşii acopereau frontiera naturală pe Dunăre şi pe Siret, realizând în acelaş timp pe direcţia Focşanilor, între Focşani (germanii) şi Mărăşeşti (ruşii), o superioritate de forţe care a permis stoparea inamicului. La începutul anului, în compunerea Frontului Românesc intrau A.4, A.6 şi A.9 ruse, dispuse geografic astfel: A.9 pe Carpaţi, la joncţiunea cu A.8 din Frontul de Sud-Vest; pe linia Dunării până la Galaţi – A.6; între A.9 şi A.6, la centru, pe linia Siretului – A.4.
Total armata rusă în ian. 1917 (pe front şi rezerve): 16.584 ofiţeri, 901.576 soldaţi, 315.996 cai. Sursa, RGVIA 10: 115-117.
Statul major al Frontului a fost amplasat iniţial la Bârlad, după care la Iaşi, unde se găsea şi Regele. Gen. V.N. Ceremisinov îşi amintea că chiar şi Saharov se instalase modest, locuind în două camere mici la Iaşi, în rând cu membrii Statului său major.
Pe direcţia Focşani luptele grele au continuat până la 10 ian. când în sfârşit duşmanul a oprit ofensiva în adîncimea teritoriului românesc. Au mai urmat ciocniri izolate doar pentru îmbunătăţirea poziţiilor combatanţilor. De aceea în iarna 1917 pierderile au fost în principal pe frontul românesc, în timp ce celelalte fronturi ruseşti practic n-au mişcat… În intenţia de a relua acţiunile de luptă, la începutul lunii feb. 1917, Ajutorul Comandantului Şef a hotărât câteva lovituri scurte, care însă au fost anulate prin ordinul Stavka. Şi Comandanţii de Armate «au reacţionat extrem de negativ faţă de operaţia din februarie, ceea ce l-a determinat pe gen. Saharov să renunţe la ea». Cu rezultatele luptelor, prin Ordinul pe armate din 28 feb., Saharov enumera următoarele cauze ale eşecurilor atacurilor ruseşti:
1) concentrarea masei principale a infanteriei în tranşeele din primele linii, ceea ce a cauzat marile pierderi de la focul artileriei inamicului; 2) rezervele şi artileria dispuse prea departe de primele linii, unde se concentrau unităţile destinate pentru ofensive; 3) întrebuinţarea mitralierelor; 4) lipsa legăturilor atât între infanterie şi artilerie, cât şi între vecini; 5) principal vinovat pentru finalul nefericit al luptelor : corpul de comandă «până la comandanţii de regimente inclusiv».
Principalele probleme ale Ajutorului Cdt. Frontului Saharov la începutul 1917 au ajuns să fie nu îndeplinirea sarcinilor militare, ci depăşirea stării de dezorganizare a unităţilor de pe front şi aprovizionarea, în principal hrana şi furajele. Аrmatele Frontului se bazau nu doar pe rezervele din teritoriul românesc rămas, care s-au epuizat repede, dar şi pe resursele regiunilor ruseşti de graniţă, în primul rând Bassarabia. Despre problemele comandamentului vorbeşte manuscrisul ajutorului inspectorului pentru artilerie al Frontului Românesc, gen. A.N. Vinogradski: «Deşi Moldova dispunea de mari cantităţi de grâne şi vite, totuşi cu 3,5 milioane populaţie proprie, n-a putut să hrănească încă un milion trupe ruseşti cu cavaleria lor numeroasă plus refugiaţii din Valahia. Porumbul a fost suficient pe plan local, însă lipsa pâinii şi cărnii, a căror transportare din raioanele din spate a fost îngreunată de perturbarea transportului, a început să se simtă de la jumatea iernii. Zahărul a fost şi el puţin, dar deosebit de critic a fost cu furajele, deoarece în România culturile de ovăz erau extrem de slab dezvoltate». Saharov a înţeles foarte bine că «că fără transporturi de la Odessa, armatele nu se pot hrăni, de aceea trebuie luate toate măsurile ca trenurile cu alimente să fie trimise de la Odessa şi să nu sufere întârzieri pe drum. Troienele pe drumurile din sud-vest nu sunt o noutate şi nu pot servi ca justificare pentru întârzieri de o săptămână». Pentru transporturi au trebuit folosite şi gurile Dunării, însă asigurarea aprovizionării a aproape un milion de soldaţi ruşi şi încă şi ajutoare pentru armata română şi refugiaţi s-a dovedit a nu fi o treabă uşoară, din care cauză greutăţile cu aprovizionarea Frontului Românesc mai existau şi după Revoluţia din februarie. Pentru ian.1917 deficitul cu transportul a fost 78,8%, în feb. – 62%, în martie – 58%, în aprilie - 55% (ГАРФ 7: 179).
Şi fricţiunile сu aliaţii au încurcat treburile. În principal, printre români era dusă o propagandă activă pro-germană. Raportul agentului militar rus din România, V.А. Paliţîn din 22 ian.1917 informa că «starea morală a unităţilor din armata română retrase în spate este în prezent în total declin. Cu toate afirmaţiile că reorganizarea lor a început deja, ei nu se ocupă cu nimic şi din câte se vede, această situaţie se va prelungi. Ca urmare a propagandei care se amplifică, trebuie de gândit că dacă situaţia nu se schimbă, starea morală a soldaţilor va fi la primăvară mai rea şi iremadiabilă». Ofiţerii germanofili răspândesc zvonuri că «armata a fost forţată să lupte împreună cu ruşii». Din fericire, Regele Ferdinand a menţinut cu fermitate direcţia spre alianţa cu Antanta.
Gen. Ceremisinov amintea că cea mai luminoasă trăsătură a lui Saharov era «deplina autonomie în luarea deciziilor, care uneori îi făcea mult rău» şi care s-a manifestat în special în contextul loviturii de stat din februarie. Acţiunile Comandanţilor Fronturilor şi a Şefului de Stat major de la Stavka în contextul insurecţiei armate de la Petrograd, devenită revoluţie, este evaluată foarte ambiguu: de la pasul spre trădare al participanţilor la conspiraţia opoziţiei, până la situaţia de victime, impusă de situaţia în desfăşurare.
Oricum, poziţia Ajutorului Cdt. Şef al Frontului Românesc a contat mai puţin, în general din cauza depărtării Frontului Românesc de capitală, dar şi având în vedere dislocarea trupelor pe teritoriul unui aliat vecin. Importanţa acestui factor poate fi întărită şi de faptul că de pe Frontul Românesc n-a fost trimisă nicio subunitate pentru înăbuşirea revoltelor de la Petrograd (alte fronturi au trimis cavalerie şi infanterie). Apoi, gen. Saharov îşi primise postul de puţină vreme şi destul de repede (trei luni) ... de aceea poziţia sa printre Comandanţii Şefi nu era prea grozavă. Însă această poziţie i-a permis lui Saharov să ceară părerea altor persoane şi să amâne până la capăt răspunsul la întrebarea Stavka referitoare la o posibilă abdicare a împăratului.
După cum se ştie, cu răspunsul despre necesitatea abdicării, exprimată în telegrama Şefului de Stat major de la Stavka gen. М.V. Alekseev, Ajutorul Comandantului Frontului a tărăgănat până în ultimul moment, cunoscând deja părerile celorlalţi Comandanţi de Fronturi şi doar atunci a fost nevoit să se alăture poziţiei generale ale înalţilor generali....
Se apreciază că şi Comandanţii Frontului de Nord (N.V. Ruzski) şi de Sud-Vest (А.А. Brusilov), la fel ca gen. M.V. Alekseev, cunoşteau oarecum despre acţiunile opoziţiei pentru lovitura de stat şi preluarea puterii în favoarea Marelui cneaz Mihail Aleksandrovici (nu conta, ca Împărat sau ca Regent pe lângă Ţarevici), aşa că erau pregătiţi pentru evenimente. La rândul lor, А.Е. Evert (Frontul de Vest) şi mai ales V.V. Saharov, neavând acces la informaţiile despre complot, ei doar s-au aliniat la acţiunile celorlalţi. Evert şi Saharov au fost comandanţii cei mai loiali Comandantului Suprem, aşa că, pentru a evita conflicte interne pe front, au trebuit să fie convinşi.
Se pare că argumentele principale care i-au dus pe aceştia de partea revoluţiei (atunci se considera că rezultatul va fi o monarhie constituţională, despre republică nu prea se vorbea) au fost pereclitarea aprovizionării armatei şi teama de invazia germană. Din amintirile soţiei lui А.Е. Evert, Comandantul Frontului de Vest evalua situaţia de pe aceste poziţii : 28 feb. – «aprovizionarea întârzie, armata începe să sufere de subalimentaţie, acestea vor fi folosite şi o răzmeriţă în armată va fi inevitabilă»; 1 martie – «a trebuit să-mi încalc jurământul şi să mă adresez Suveranului cu propunerea renunţării la tron; toţi Comandanţii principali s-au adresat cu această rugăminte, socotind că este singurul lucru care poate salva Rusia şi menţine fronturile. Nu cred asta, însă în faţa Patriei nu avem dreptul să deschidem frontul».
.....
În cele din urmă Saharov, sub influenţa depeşei lui Alekseev, a fost de acord cu concepţia celorlalţi înalţi generali. În ziua de 2 martie la Pskov, unde se găsea Ruzski (convins de necesitatea abdicării lui Nikolai II), s-au primit telegramele Comandanţilor de Fronturi şi Cdt. Flotei Baltice А.I. Nepenin, care se pronunţau pentru necesitatea abdicării de la tron a Împăratului. Motivul dominant în această hotărâre l-a servit dorinţa de a asigura posibilitatea ca Rusia să termine războiul victorioasă.
Telegrama lui V.V. Saharov, nediferind de celelalte prin esenţă, se deosebea prin conţinul. Pe deoparte îşi exprima sentimentele de loialitate – «dragostea mea fierbinte pentru Majestatea Sa», iar pe de-alta susţinea ideea necesităţii abdicării: «poate că cea mai sănătoasă ieşire pentru ţară şi pentru păstrarea posibilităţilor de a lupta cu duşmanul extern o constituie decizia de a veni în întâmpinarea condiţiilor exprimate». În orice caz, acel text i-a făcut mai prudenţi pe cei veniţi la putere în martie 1917. Ceremisinov conchide: «telegrama gen. Saharov, total inadecvată momentului, a fost cântecul său de lebădă». Ordinul Adjunctului Cdt. Frontului Românesc din 17 mar.1917 indică atitudinea sa faţă de ce se petrecea : «Aveţi grijă mai departe ofiţeri şi soldaţi, sufletul activităţii militare este disciplina sfântă. Strângeţi rândurile şi zdrobiţi şarpele germano-bulgar cu călcâiul de fier, iar suliţa Sf. Gheorghe purtătorul de biruinţă să lovească hidra germană». Tot aici, adresându-se cetăţenilor guberniei din spatele Frontului Românesc, Saharov arăta: «Ţara şi Armata nu trebuie să ducă lipsă acum de roadele pământului. Fac un apel, de două ori dacă trebuie, ca lipsurile şi foametea să nu-i lovească pe cei mai slabi şi să nu înceapă tulburări în ţară».
În condiţiile campaniei de la finele 1916 gen. V.V. Saharov n-a avut posibilitatea să se afirme ca un mare comandant complet, deoarece şi el şi statul major au trebuit să improvizeze din mers, oprind ofensiva inamicului după căderea Bucureştiului, iar numărul de trupe necesar organizării unor acţiuni ofensive a fost mereu insuficient. De aceea un interes aparte îl constituie planul întocmit pentru operaţia din primăvară a Frontului Românesc, în cadrul ofensivei generale a armatei ruse în campania anului 1917. Рlanul elaborat a fost exprimat prin ordinul Ajutorului Cdt. Frontului Românasc din 9 martie1917, adică imediat după Revoluţia din februarie.
Idea de bază consta în execuatarea cu armatele Frontului a unor «lovituri parţiale dar puternice asupra inamicului pe anumite direcţii, cu scopul de a-l fixa şi a-l împiedica să transfere trupele de pe Frontul Românesc pe alte teatre de război». Cu alte cuvinte, Frontul Românesc primea o misiune auxiliară, în sprijinul loviturii principale pe care o dătea Frontul de Sud-Vest. Misiunile puse în faţa armatelor erau astfel : A.9 urma să atace şi să împingă inamicul în munţi, cu scopul asigurării mai bune a raioanelor petrolifere şi carbonifere Ocna-Oneşti şi să iasă dacă este posibil pe valea râului (? Olita), ameninţând comunicaţiile inamicului în dreptul A.2 române. La rândul ei, A.4 ataca pe direcţia generală Focşani-Râmnic, iar A.6 - spre Ciorăşti, amaninţând spatele inamicului în dreptul A.4. Din cauza incertitudinilor politice apărute după căderea monarhiei, data începerii operaţiunilor nu se indica, ci se ordona «doar executarea cercetării imediate, alegerea şi amenajarea punctelor de observare şi a poziţiilor de artilerie, pregătirea spatelui, a mijloacelor genistice şi de transmisiuni, în general trecerea la executarea tuturor lucrărilor pe care le presupune o operaţiune serioasă». După socotelile lui Saharov, superioritatea ruşilor în forţe însemna cca. 100 mii oameni, 400 tunuri şi 130 mii săbii, dar se recunoştea că artileria grea şi medie va fi 413 contra 700 la inamic. De asemenea, n-ar fi fost posibil folosirea avantajului cavaleriei în ofensivă, deoarece pe timp de iarnă cavaleria fusese retrasă în spate, iar după revoluţie era folosită pentru menţinerea ordinei la calea ferată în districtul militar Odessa.
Pe ansamblu operaţia consta «doar în punerea presiunii pe inamic cu scop de a-l fixa şi îmbunătăţirea treptată a dispozitivului propriu sub raport tactic». De aceea, directiva din 9 martie «nu presupunea ruperea liniilor inamice pe vre-un sector anume cu un scop strategic serios şi corespundea cu ideea de bază – axa principală în jurul căreia gravita întreaga acţiune militară a Frontului în vederea atingerii unicului scop general. În concluzie, operaţia se rezuma doar la o serie de operaţiuni locale cu valori mai mult sau mai puţin egale, al căror ţinte şi direcţii au fost stabilite încă la începutul lunii februarie pentru fiecare armată în parte, nelegându-le de atingerea unui rezultat strategic decisiv general pentru întreg Frontul».
Cauza întocmirii unui plan aşa de nesigurt d.p.d.v. al ofensivei pentru operaţia de primăvară a reprezentat-o dezordinea din transporturi. Slaba reţea de căi ferate a Frontului Românesc putea face faţă doar transporturilor materialelor de intendenţă, în primul rând alimentele şi furajele, apoi posibilitatea unei regrupări în cazul succesului atacului nu exista în mod obiectiv. Şi în plus, la joncţiunea A.4 ruse cu A.2 română se găseau reyerve puternice, deoarece comandmentul rus nu era încrezător în stabilitatea aliatului român.
La începutul lui aprilie 1917, tot ce fusese luat în calcul pentru ofensiva generală în planul lui Saharov a fost corectat de Stavka rusă. Acum lovitura principală era spre Brăila, iar ca scop final, prin directiva Stavka din 3 aprilie s-a stabilit ocuparea Dobrogei şi a Dunării de jos. Conform misiunilor armatelor, A.4 împreună cu gruparea de lovire a A.6 trebuiau să iasă pe linia râul Milcov - Оbileşti - Мărtineşti - Ciorăşti. În caz de succes, A.6 care executa lovitura principală pe Frontul Românesc trebuia să preseze inamicul spre Dunăre şi să intre în Dobrogea. La începutul lunii mai pregătirile trupelor şi aducerea artileriei grele trebuiau încheiate. Pentru îndeplinirea directivei, Flota Mării Negre trebuia să acorde sprijin ofensivei pe Dunărea de jos. De aceea V.V. Saharov l-a rugat pe Cdt. Flotei, amiralul Kolceak, să sprijine A.6: luarea sub control a cursului Dunării, ajutarea A.6 să trecă peste fluviu şi sprijinul comunicaţiilor după ocuparea Dobrogei. La rândul său Kolceak a propus chiar şi debarcarea unui desant în raionul Constanţa …
Greu de evaluat posibilităţile unui succes al ofensivei planificate, însă nu i-a fost dat gen. Saharov să o conducă. Curăţenia din Forţele armate la care a recurs Guvernul Provizoriu în primăvara 1917 i-a măturat până la începutul verii pe aproape toţi Comandanţii Fronturilor din vremea Revoluţiei din februarie – N.V. Ruzski, А.Е. Evert, N.N. Iudenici. Şi-a pierdut postul şi V.V. Saharov. La începutul lui aprilie, trupele au fost vizitate de noul ministru de război А.I. Gucikov, cel care de fapt executa şi curăţenia efectivului de comandă. La 9 apr.1917 a ţinut o adunare la Iaşi, unde i s-a adresat lui Saharov ca unui comandant de perspectivă pentru Front, iar participanţiilor le-a dat de înţeles că Ajutorul Comandantului Frontului va rămâne până la preconizata ofensivă. Însă după reuniune, Gucikov a discutat în particular 15 min Cdt A.9, gen. P.А. Leciţki, căruia, din auzite, fusese propus pentru funcţia de Comandant Suprem al armatelor Frontului de Sud-Vest. Când Gucikov a ieşit, Leciţki i-a relatat lui Saharov că Ministrul de război tocmai îi propusese să preia postul de Ajutor al Cdt. Frontului Românesc, dar el refuzase («Pot eu să accept asta, când armata se descompune şi se transformă într-o adunătură de rebeli ?») şi, contrar socotelilor lui Gucikov, a depus cerere de trecere în rezervă. Seara, la plecarea de la Iaşi, Gucikov i-a urat lui Saharov succes în viitoarea ofensivă, însă Şeful transmisiunilor a raportat că aghiotantul lui Gucikov trimesese deja o telegramă la Stavka cu solicitarea să fie trimis la Frontul Românesc Comandantul A.7, gen. Şcerbaciov.
În ordinul pe armatele frontului, Saharov îl caracteriza astfel pe Cdt. A.9: «Prin plecarea gen. Leciţki, Armata 9 şi Frontul Românesc pierde în persoana sa un comandant experimentat, iubit de trupe, un şef sever dar corect, cunoscător al sufletului soldatului şi al ofiţerului, care a ştiut mereu să-i însufleţească spre glorioase fapte de arme». Dar această întorsătură îl aştepta şi pe Saharov.
Astfel, soarte întâiului Ajutor al Comandantului Frontului Românesc era implacabilă. La 12 apr. pe funcţia de Ajutor al Augustului Comandant Şef al armatelor Frontului Românesc a fost numit D.G. Şcerbaciov. În ordinul lui А.А. Brusilov din 16 apr. privind plecarea lui Şcerbaciov la Frontul Românesc se vorbea despre încrederea în noul Ajutor : «Posedând largi cunoştinţe militare şi o voinţă fermă, gândind mereu pozitiv şi cu dorinţă de a merge înainte, gen. Şcerbaciov va insufla spiritul victoriei şi trupelor încredinţate lui».
Generalul de cavalerie Vladimir Viktorovici Saharov fără îndoială nu face parte dintre marii comandanţi militari al Primului Război Mondial. A fost un Comandant de Corp puternic şi un bun comandant, însă cariera sa militară s-a derulat cu precădere în luptele cu armata austro-ungară, inferioară celei germane. Pe funcţie la Comandantul Frontului, gen. Saharov s-a nimerit în perioada foarte dificilă a retragerii din România şi n-a putut să organizeze cum trebuie retragerea, cedând inamicului partea de est a ţării aliate şi chiar gurile Dunării (?). Nu se ştie dacă un alt comandant s-ar fi putut achita mei bine de această sarcină, dar o grea povară a stat pe umerii lui V.V. Saharov, iar el s-a străduit să facă tot ce i-a stat în putinţă.
PMEmail Poster
Top
Petre
Posted: March 04, 2018 05:41 am
Quote Post


Capitan
*

Group: Members
Posts: 668
Member No.: 2434
Joined: March 24, 2009



A curious magazine, with texts in the author's languages (Codrul Cosminului).

http://atlas.usv.ro/www/codru_net/CC21/2/moral.pdf

The moral psychological state of the russian troops on the Romanian front in 1917

Valerii Suriaev,
Institutul de cercetări ştiinţifice al Forţelor Armate ale Rep. Belarus

Introducere
În URSS, cercetări ştiinţifice asupra stării psiho-morale a armatei ruse în anii Primului Război Mondial (PRM) practic n-au fost făcute. Problematica a fost privită d.p.d.v al intereselor mişcării revoluţionare şi ale partidului conducător, unul dintre principiile ştiinţei sovietice a istoriei fiind principiul partinic. Chiar şi deviaţiile comportamentale în masă ale militarilor, larg răspândite în anul 1917 şi care se reflectau în criza moral-spirituală de la trupe, au fost considerate fenomene pozitive.
«… Dezertările, automutilările, lovirea şi insultarea ofiţerilor, refuzul de a porni la ofensivă în timp de război … toate acestea constituiau diferite forme ale luptei de clasă».
Asemenea aprecieri erau caracteristice, deoarece descompunerea armatei, conform punctului de vedere al celor aflaţi sus la acea vreme, demonstra conştientizarea soldaţilor, susţinerea lor pentru ideile revoluţiei, dezvăluia «… tabloul măreţ al luptei revoluţionare a proletariatului rus, al partidului bolşevic pentru armată…».
Cu toate că au fost publicate culegeri de documente care descriau atmosfera moral-psihologică extrem de negativă de la trupe, faptele şi evenimentele prezentate au fost interpretate de istorici în aceeiaşi manieră. Se pare că o asemenea abordare partinică îngustă nu a servit unei cercerări obiectivite şi cuprinzătoare.
Lucrările apărute în ultimii ani se remarcă printr-un grad mare de obiectivitate. În aceleş timp, în lucrările respective problemele psiho-morale nu constituie obiectul cercetărilor, ci sunt abordate doar în contextul acţiunilor militare.
O atenţie specială a fost acordată acestei probleme de câţiva comandanţi ruşi, aflaţi după Războiul Civil în emigraţie. În lucrările lor se fac încercări de a înţelege cauzele şi urmările descompunerii armatei ruse, petrecute în anii PRM.
În istoriografia occidentală istoria armatei ruse în perioada 1914-1918 multă vreme aproape că nu s-a studiat. În ceea ce priveşte factorul psiho-moral, acesta doar a fost amintit în memoriile unor lideri militari germani şi ale altor participanţi la acţiunile militare. În sec. ХХI situaţia a început să se schimbe, în ţările europene şi SUA au apărut lucrări care explică acţiunile armatei ruse în PRM, totuşi problema este analizată acolo doar episodic. Amintim aici că şi Napoleon sublinia importanţa factorului moral : «În orice acţiune militară succesul depinde pe trei sferturi de starea morală şi doar pe sfert de forţele materiale».
În articolul supus atenţiei cititorilor se încearcă o privire a stării psiho-morale a trupelor ruse în anul 1917, în cursul căruia în viaţa armatei au avut loc schimbări radicale. Accentul este pus pe trupele Frontului Românesc, dar problema este privită în contextul stării de fapt din întreaga armată.

Înfiinţarea Frontului Românesc
La 17 aug. 1916 a fost încheiat tratatul de alianţă între Rusia, Franţa, Marea Britanie, Italia şi România. A fost semnată şi o convenţie militară ruso-română unde se arăta că România se obligă să-şi mobilizeze forţele terestre şi navale, şi nu mai târziu de 28 august să înceapă acţiunile ofensive contra Austro-Ungariei. La rândul său, armata rusă urma «să acţioneze în modul cel mai energic» pe frontul austriac pentru a asigura acţiunile României. Printre altele, au fost planificate acţiuni ofensive ale trupelor ruse în Bucovina, s-au stabilit sarcini pentru Flota rusă, au fost planificate măsuri pentru aprovizionarea trupelor române. În perioada executării mobilizării armatei române Rusia se obliga să trimită «…în Dobrogea două divizii de infanterie şi una de cavalerie, pentru acţiuni comune cu armata română contra armatei bulgare».
După planul de mobilizare România dispunea de 25 de divizii, total cca. 400 mii oameni. În cooperare cu trupele ruse şi trupele aliate de pe frontul de la Salonic, armata română urma să execute o lovitură asupra Bulgariei şi să o scoată din război. Trecerea României de partea Antantei reprezenta un serios pericol pentru ţările blocului german, deoarece deschidea posibilitatea unor acţiuni comune ale trupelor ruso-române la sud de Dunăre şi ale trupelor engleze, franceze, sârbe şi italiene dinspre Salonic, pe direcţii convergente. Pentru o ofensivă contra României, Berlinul trebuia să aducă trupe de pe alte fronturi, precum teatrul de acţiuni Vest-european, unde se desfăşurau lupte grele.
Mare parte a trupelor române se găseau pe graniţa cu Transilvania, pentru a cărei ocupare fusese începută o operaţie la 28 august. Un sprijin pentru români venea de la Armata 9 a Frontului de Sud-vest. La început trupele ruso-române au reuşit să obţină câteva succese, dar în scurt timp comandamentul german a concentrat importante forţe şi a lovit, iniţial în Dobrogea, apoi în Transilvania. Trupele germane şi austro-ungare au pătruns în Valahia, au ocupat Bucureştiul şi au împins armata română spre est, provocându-i pierderi importante.
Trebuie de remarcat : cu toate succesele obţinute, inamicul n-a reuşit să scoată România din război. Mai mult, deşi aflate în situaţie complicată, trupele române au reuşit să-şi aducă contribuţia în cadrul acţiunilor coaliţiei Antanta. Cum remarca un înalt conducător militar german, gen. von Ludendorff, «am învins armata română; să o distrugem s-a dovedit imposibil. Am obţinut tot ce era posibil, dar ne-am văzut obligaţi să lăsăm în Dobrogea şi Valahia forţe pe care, până la intrarea României în război, eram în măsură le folosim pe fronturile de Est şi de Vest şi în Macedonia».
La 23 oct. Reprezentanţii României s-au adresat la Stavka cerând ajutor. Pentru a acorda sprijin aliatului comandamentul rus a adus forţe însemnate – 35 div. inf. şi 11 de cavalerie. La finele 1916 – începutul 1917 s-a reuşit oprirea înaintării forţelor inamice pe linia Brăila-Focşani-Ocna-Vatra Dornei. Tot atunci a fost constituit şi un nou front – Frontul Românesc (FR), care ocupa un sector din Bucovina, pe Carpaţii Moldovei, pe Siret şi pe Dunăre până la Marea Neagră. Lungimea totală, aproape 500 km. Oficial, Comandant Şef al Frontului era regele român Ferdinand I, conducerea operativă a trupelor era asigurată de Ajutorul Comandantului Şef, general de cavalerie V.V. Saharov, apoi din aprilie 1917 de general de infanterie D.G. Şcerbaciov. În compunerea frontului intrau iniţial două armate ruse şi una română, din vara 1917 – trei armate ruse şi două române. În august a mai fost adusă încă o armată rusă şi au fost sporite Corpurile de rezervă.
După retragerea armatelor ruso-române în anul 1916, comandamentul suprem rus a ajuns la concluzia că în situaţia dată FR nu putea rezolva problema strategică a înfrângerii Bulgariei. De aceea, în conformitate cu Planul de Operaţii pe 1917, elaborat la Stavka, în faţa Frontului a fost pusă o misiune aparte – să reocupe Dobrogea. Acţiunile ofensive ale trupelor FR (şi deasemenea ale Fronturilor de Vest şi de Nord) trebuiau să ţină legate de ele un număr maxim de forţe inamice, pentru a facilita acţiunile Fontului Sud-Vest, cel care dătea lovitura principală.
Însă planurile Stavka au fost năruite de Revoluţia din Februarie 1917. Declanşarea ofensivei planificată iniţial pentru luna mai a fost de mai multe ori amânată, din cauza descompunerii rapide a armatei ruse. Despre cauzele acestor fenomene se va vorbi mai târziu, aici menţionăm câteva manifestări ale degradării psiho-moralului trupelor.
Deja în primele săptămâni după revoluţie «…soldaţii erau ocupaţi cu discuţiile, au început mitingurile, puneau permanent problema când şi cum pot să se întoarcă acasă, refuzând să mai îndeplinească ordinele».
A crescut de malte ori numărul dezertorilor, a devenit un fenomen obişnuit refuzul unităţilor şi MU de a îndeplini misiuni de luptă, s-au răspândit peste tot plecările trupelor de pe poziţiile stabilite cu de la sine voie. Cazurile de nesupunere a soldaţilor faţă de ofiţeri au căpătat caracter de masă, faţă de ofiţeri s-a dezlănţuit o adevărată teroare, margând până la crime. O parte însemnată dintre gradele mici au pus mai presus de toate propria viaţă şi s-au străduit să evite să participe la ostilităţi. Acesta a fost motivul pentru care de mare sprijin s-au bucurat lozincile despre încheierea păcii, precum şi provocările venite dinspre partea germană.
Unul dintre generalii ruşi caracteriza situaţia în felul următor : «Frontul arăta o imagine nemaivăzută. Parcă hipnotizat de discursul germano-bolşevic, a uitat totul: şi cinstea, şi datoria, şi Patria, şi munţii de cadavre ai fraţilor lui, pieriţi fără rost şi fără folos. O mână nemiloasă a scos din sufletul soldaţilor ruşi toate imboldurile morale, înlocuindu-le cu unul singur, care îi domina pe toţi, un simţământ animalic – dorinţa de a-şi păstra viaţa».
O părere similară formula un ofiţer de la Stavka, în atribuţiunile căruia intrau deplasările la regimentele care refuzau să îndeplinească ordinele de luptă. În raportul către comandament acesta remarca:
«Profunda degradare morală... este explicată de psihologia maselor cu conştiinţă redusă. Libertatea obţinută, pământul promis … au făcut masele de soldaţi foarte sensibile faţă de păzirea vieţilor şi, cum spuneau şi soldaţii, prezentau o aşa numită «problemă de egoism».
Тot aşa motiva şi deputatul N.A. Mankov din Duma de Stat, care în telegrama către Preşedintele Dumei М.V. Rodzianko informa că la baza insubordonării gradelor mici faţă de ordinele comandamentelor se află «…o frică animalică de moarte», care, după prăbuşirea disciplinei, a început să joace «rolul principal» în comportamentele efectivelor.
Căpătând o largă răspândire, frazeologia revoluţionară nu era acoperită însă de fapte şi nu influenţa cu nimic îmbunătăţirea stării psiho-morale a trupelor. Astfel, în cursul unei vizite la trupe a ministrul de război А.I. Gucikov, soldaţii Div. 28 şi 29 inf au jurat să lupte pentru revoluţie. După ce acesta a plecat, trupele «…au adoptat o rezoluţie să nu se meargă la ofensivă». La o şedinţă la Stavka unde se discuta situaţia din armată, gen. A.I. Denikin a informat despre un fapt, când el «…a participat la evenimentul mişcător al înmânării Steagului Roşu Regimentului de infanterie Poti, când soldaţii au jurat pe el să meargă la moarte; acelaş Regiment Poti cu o oră înainte de ofensivă s-a retras înapoi 15 verste».
O mare amploare au căpătat fraternizările, care până la Revoluţia din Febr. au avut un caracter limitat. Astfel, cum remarcă cercetătorii străini şi autohtoni, în 1917 ca organizator a fost de regulă comandamentul austro-german. În cursul fraternizărilor, militari inamici special pregătiţi, în principal ofiţeri, executau o agitaţie agresivă, transmiţând literatură propagandistică şi ocupându-se cu culegerea de informaţii. Trebuie subliniat totuşi că fenomenele indicate au fost caracteristice în principal pentru unităţile de infanterie, 80% din totalul armatei. La artilerie, la trupele de geniu şi cavalerie atmosfera psiho-morală era mult mai sănătoasă.
Procesele de descompunere au cuprins toate fronturile, însă trupele FR au fost afectate în mai mică măsură. După părerea gen. N.N. Golovin, fost Şef de Stat major al FR, asta se datora depărtării de centrele revoluţionare, de unde veneau «…fiecare nou val al disoluţiei armatei». Cea mai rapidă descompunere a masei de soldaţi s-a petrecut la Frontul de Nord, în spatele căruia se găsea focarul principal al revoluţiei – Petrograd, apoi la Frontul de Vest, în spatele căruia se afla Moscova. La Frontul se Sud-Vest «valurile revoluţiei» au ajuns mai târziu, în vreme ce «… în cea mai bună stare morală se găseau … armatele Frontului Românesc; aflarea pe teritoriul unui stat străin a întârziat semnificativ pătrunderea infecţiei». O părere similară exprima Şeful Statului major german, von Hindenburg, care remarca că nedorinţa trupelor ruseşti de a lupta, atât de puternic manifestată la flancul nordic la frontului rusesc, slăbea spre sud, iar în România era aproape neobservată.
Trebuie remarcată justeţea acestor şefi militari: în arhivele ruseşti documente despre ddescompunerea trupelor FR sun mult mai puţine decât cele despre starea de fapt pe celelalte fronturi.
Însă şi pe FR exista o situaţie de neconceput înainte. Soldaţii nu se mai supuneau comandanţilor, ca urmare sistemul de comandă al trupelor era afectat. În multe unităţi şi MU gradele mici refuzau deschis să se pregătească pentru acţiuni ofensive. De ex. în aprilie unităţi de la C.2A, Armata 9 au refuzat să execute lucrări de amenajare ale raionelor de plecare la atac. O situaţie similară a fost la Div. 14 trăgători.
Înainte de ofensiva planificată au refuzat să ocupe poziţiile de luptă D.79 inf, D.32 inf, au început agitaţii la R.660 inf Cernăuţi /D.165 inf, R.33 inf. Eleţk /D.9 inf, Reg.161 inf Aleksandropol / C.16A.
Tot în acea perioadă regimentele unei divizii de cavalerie din A.6 au refuzat să înlocuiască pe poziţii o altă divizie şi au făcut asta doar după ce artileria proprie a deschis foc de avertisment asupra raionului lor de dispunere.
Starea de spirit a masei de soldaţi este exprimată clar în scrisoarea unui soldat de la C. 29A, din compunerea FR. În mesajul către Sovietul de la Petrograd acesta descria astfel starea de spirit a efectivului : «…soldaţii Corpului… nu acceptă sub niciun motiv să execute acţiuni ofensive …».
Faţă de ofiţeri a fost declanşată teroarea. Astfel, la începutul lunii aprilie, Cdt. C.26A, gen.locot. Е.K. Miller, care inspecta o companie venită pentru completări, a ordonat să fie scoase brasardele roşii, ce nu corespundeau unifomei regulamentare. Asta a stârnit revolta, mulţimea l-a arestat pe general şi l-a dus la arestul corpului de gardă. În legătură cu evenimentul, Ajutorul Comandantului Şef al FR, gen. de cavalerie V.V. Saharov a raportat la Stavka că acest fapt sublinia încă o dată lipsa oricărei autorităţi a corpului de comandă : ofiţerii erau insultaţi, loviţi, schimbaţi din funcţii şi arestaţi. În continuare, acesta menţiona că neluarea măsurilor pentru restabilirea disciplinei duce la «… distrugerea completă a tăriei militare, ceea ce va fi o ameninţare nu pentru duşman, ci pentru Patrie». Generalul mai sublinia că românii se referă extrem de negativ la ce se petrece şi exprimă temeri «… în privinţa posibilităţii continuării acţiunilor în alianţă cu noi».
Raportul gen. Saharov confirma documentele cenzurii militare. În rapoartele biroului cenzură militară al FR, care studiase mii de scrisori, era remarcată creşterea accentuată a numărului de «scrisori cu caracter penal», care chemau la nesupunere şi executarea ofiţerilor. În raportul pe martie se concluziona: «Soldaţii văd în ofiţeri adepţi ai vechiului sistem, de aici apar excesele, mergând până la arestări şi injurii».
Exemplificator un caz descris în scrisoarea unui soldat : «…pe comandantul nostru de companie erau să-l omoare. Treaba a plecat de la fleacuri. Comandantul este cavaler al Ordinului Sf.Gheorghe, luptă de la începerea războiului, a fost de câteva ori rănit».
În scrisorile ofiţerilor sună disperarea : «Doamne, ce-i de făcut cu soldaţii. Cât e de dureros să te uiţi la ei. Dintre ei mai mult de jumătate chiar nu înţeleg nimic şi îi învârt alţii cum vor. … consider că nu mai sunt trupe, ci doar mulţimi înarmate».
În scrisoarea altui ofiţer se spunea : «În batalion e o mizerie teribilă… numai să nu fii lovit sau ucis din întâmplare».
Au fost cazuri de jefuire a populaţiei. De exemplu, asemenea fapte ruşinoase au săvârşit soldaţii din Div. 163 inf /Armata 6 /FR. Mai mult decât atât, trei din cele patru regimente ale diviziei au refuzat să se supună ordinului de reformare a acesteia, la o unitate a fost arestat comandantul regimentului şi alţi ofiţeri. Divizia a reuşit să fie reformată doar sub ameninţarea recurgerii la forţă.
Starea psiho-morală a trupelor FR la debutul ofensivei planificată pentru 1917 era astfel descrisă de Şeful de Stat major al FR : «La FR nu se observă vre-o ameliorare, infanteria nu doreşte să lupte…».
Situaţia era asemănătoare pe toate fronturile, de aceea declanşarea ofensivei a fost amânată de câteva ori. În final, Frontul S-V care executa lovitura principală a trecut la ofensivă pe 16 iunie iar trupele FR pe 9 iulie. În primele zile de ofensivă, trupele Frontului S-V au obţinut unele succese, rupând liniile inamicului şi cucerind oraşul-fortăreaţă Galici. Dar mai departe cursul evenimentelor s-a schimbat, din cauza rezistenţei inamicului care sporea şi refuzului soldaţilor de a executa ordinele comandamentelor. Multe unităţi au părăsit de voie primele linii şi s-au retras în spate. De exemplu, când inamicul a trecut la atac pe sectorul sud Brody, Reg. 607 inf. Mlinov a plecat de pe poziţii, din care cauză au plecat şi vecinii. Inamicul a trecut la dezvoltarea succesului, dar trupele ruse, primind ordin să susţină unităţile care atacau, s-au adunat la un miting să discute dacă trec la executare. Câteva regimente au refuzat să execute ordinul şi au plecat de pe poziţii fără vre-o presiune din partea inamicului.
«Diviziile Armatei 11 şi o parte din cele ale Armatei 7 au fugit sub presiunea unui inamic de cinci ori mai slab…, s-au predat companii şi regimente…, s-au înregistrat cazuri de linşaj asupra ofiţerilor şi sinucideri de ofiţeri, aduşi la disperare totală…, se comunică fapte revoltătoare, când o divizie s-a retras în faţa a două companii».
În Galiţia, în luptele din vara 1917 au pierit până la 80% оfiţeri, în vreme ce soldaţii s-au retras aproape toţi în spate. Participant la acele bătălii, gen. L.G. Kornilov descrie situaţia :
«O armată de ignoranţi debusolaţi…, care şi-au pierdut sentimentul demnităţii umane, fuge. Pe câmpuri, care nici nu mai pot fi numite câmpuri de bătaie, domneşte groaza, ruşinea şi ocara, pe care armata rusă încă nu le-a cunoscut, de când există ea».
La FR, trupele ruso-române în ofensivă aveau sarcina să rupă rândurile inamicului care se apăra la Mărăşti şi să deschidă drumului spre Focşani. Rupând rezistenţa susţinută a germanilor, trupele aliate au cucerit Mărăşti, creindu-se condiţiile favorabile pentru urmărirea germanilor. Însă ofensiva FR se desfăşura la vremea când trupele FSV se retrăgeau rapid : aceasta a creat un real pericol pentru dezgolirea flancului drept al trupelor ruso-române. Continuarea ofensivei putea duce la urmări negative. În plus, la trupele ruse ale FR începuseră proteste anti-război, ceea ce a determinat comandamentul să înlocuiască multe unităţi ruseşti cu trupe române.
Evaluând situaţia apărută, la 12 iulie Ministrul de Război şi al Marinei, A.F. Kerenski, în numele Guvernului Provizoriu, a oprit ofensiva pe toate fronturile. În situaţia creată, trupele române au continuat singure executarea operaţiei.
Profitând de situaţie, inamicul a pornit contraofensiva. Trupele austro-germane s-a reuşit a fi oprite în lupta de la Mărăşeşti şi pe râul Oituz, unde la 24-29 iulie s-au desfăşurat lupte grele. Unităţile române au opus o rezistenţă susţinută, ceea ce n-a permis scoaterea României din război. Cât priveşte trupele ruse, acestea au manifestat pasivitate, fugind nu de puţine ori din faţa inamicului.
Comandantul unui regiment rusesc, participant la acele lupte, scria : «… germanii au atacat cu forţe mici, neînsemnate… însă masa demoralizată, viciată, laşă, aproape că nu se supunea ordinelor şi la prima ocazie a părăsit tranşeele, chiar şi fără să vadă inamicul… Мulţi ofiţeri şi soldaţi răniţi au fost abandonaţi… pe poziţii».
După anularea iniţiativelor gen. L.G. Kornilov, descompunerea în armată a căpătat viteză. Pentru 1-30 sept. 1917 în armata de pe front s-au înregistrat 160 cazuri de părăsire de voie a poziţiilor şi de neîndeplinire a misiunilor de luptă şi curente de către unităţi, pentru suspiciuni de simpatie cu Kornilov au fost ucişi zeci de ofiţeri. La FR au continuat dezertările, fraternizările cu inamicul, cum a fost de exemplu la Div.117 inf, neascultarea ofiţerilor (la unităţile A.4), refuzuri de a munci la amenajarea poziţiilor (D.32 inf şi D.165 inf). Uneori descompunerea trupelor a luat forme extreme. Astfel, la Reg.26 trăg. /D.7 trăg, adunarea generală a regimentului a luat hotărârea să nu intre în tranşee şi să nu facă «lucrările pentru apărare». Şeful diviziei, gen.maior V.I. Ziborov s-a dus la regiment pentru cercetări şi a fost ucis de mulţime.
După Revoluţia din Octombrie 1917 procesele de disoluţie de la trupe au primit un nou impuls. Aceasta prin faptul că noua putere se preocupa, faptic şi juridic, de lichidarea armatei ruse, ca cel mai important pilon pe care se sprijinise de secole statalitatea rusă tradiţională.
În această privinţă V.I. Lenin scria : «Prima poruncă a oricărei revoluţii victorioase – Мarx şi Engels au subliniat asta de multe ori – era : divizaţi vechea armată, împrăştiaţi-o, înlocuiţi-o cu alta nouă».
Deja din nov. 1917 a început oficial procesul de demobilizare a armatei, care s-a încheiat în martie-aprilie 1918. În plus, prin încălcarea acordurilor internaţionale încheiate cu aliaţii din Antanta, conducerea bolşevică a trecut la discuţii privind armistiţiul, apoi şi pacea, cu statele blocului german. La 9 nov., înainte să înceapă tratativele, Consiliul Comisarilor Poporului s-a adresat direct trupelor cu solicitarea să se treacă la discuţii cu inamicul. La Berlin s-a insistat pe scoaterea Rusiei din război pe calea unei păci separate, de aceea la finele nov. – începutul dec. au fost încheiate armistiţii locale pe întreg frontul de Est, între care şi la FR. În dec. 1917 la convorbirile de la Brest a fost încheiat armistiţiul general, iar în martie 1918 – pacea cu statele Cvadruplei Alianţe, în condiţii extrem de grele şi defavorabile pentru Rusia.
În tot acest timp, starea psiho-morală în armata rusă a continuat să se afle la un nivel foarte scăzut. La trupele FR au continuat dezertările, refuzurile de executare a ordinelor de luptă, de a schimba unităţile pe poziţii, de a ieşi la muncă şi la activităţi. Fraternizarea a luat din nou dimensiuni însemnate, n-au încetat cazurile de arestări de ofiţeri, de înlocuire a lor din funcţii şi chiar de ucideri. Faţă de venirea la putere a bolşevicilor, starea de spirit în unităţile şi Marile unităţi ale Frontului a fost diferită : unii au susţinut Revoluţia din Octombrie, alţii au trecut să sprijine Guvernul Provizoriu.
La final, rămăşiţele încă nedemobilizate ale armatei erau lipsite complet de capacitate de luptă. În cursul ofensivei germane din feb. 1918, generată de refuzul delegaţiei sovietice de a semna tratatul de pace în condiţiile defavorabile, n-a avut cine să se i se opună. Unităţi izolate ale vechii armate, rămase încă pe poziţii, nu reprezentau o reală forţă militară : conducerea trupelor lipsea, dezmembrarea efectivelor ajunsese la limite extreme. Cât privea Armata Roşie în curs de formare, efectivele erau total insuficiente : în primăvara 1918 avea 70 mii voluntari. Asta reprezenta cam 1% din efectivele combatante din toamna 1917.
V.I. Lenin descria astfel situaţia armatei în perioada ofensivei germane din feb. 1918 : «… informaţiile dureros de ruşinoase despre refuzul regimentelor de a-şi menţine poziţiile, despre refuzul de a apăra chiar şi linia Nervei, despre neexecutările ordinului de a distruge totul la retragere; nu mai vorbim despre fuga de pe front, haosul, incompetenţa, neputinţa, debandada».

Problema factorilor care au influenţat scăderea potenţialului moral-psihologic al armatei ruse în anul 1917
Descompunerea accentuată a trupelor care în primii ani de război se remarcau prin înalt spirit de luptă şi stabilitate în acţiune n-a fost întâmplătoare. Cauzele le-au constituit procesele negative din sferele vieţii politice, economice, ideologice şi spirituale, în societate şi în armată. Războiul Mondial a servit în modul său drept catalizator al acestor procese, amplificând brusc influenţele lor destructive. În plus un rol au avut şi anumiţi factori externi, de exemplu masiva propagandă germană, orientată spre forţarea Rusiei la o pace separată.
Rolul principal în descompunerea fără precedent a armatei l-au jucat cauzele interne. Cadrul articolului nu permite analizarea tuturor acestora, de aceea autorul se opreşte la unul sigur, care a infuenţat în modul cel mai direct asupra stării morale a armatei – acţiunile noii puteri în problema organizării vieţii interne din armată.
Aproape imediat după Revoluţia din Februarie, în numele Consiliului deputaţilor muncitorilor şi soldaţilor de la Petrograd a fost publicat Ordinul №1 din 2 martie 1917. Documentul de mărime redusă conţinea prevederi care distrugeau cel mai important principiu al funcţionării forţelor armate – comanda unică. Astfel, se cerea subunităţilor şi unităţilor «… să aleagă comitete din rândul reprezentanţilor aleşi ai gradelor inferioare»; în scurt timp comitetele au fost înzestrate cu funcţii de conducere. Armamentul trebuia pus la dispoziţiea lor, se interzicea deţinerea lui de către ofiţeri. Se prevedea posibilitatea intervenţiilor politice ale unităţilor militare, în cursul cărora acestea se obligau să se subordoneze Sovietului de la Petrograd. Despre toate conflictele dintre ofiţeri şi soldaţi, cei din urmă trebuiau să informeze în comitetul pe companie.
Ordinul №1 a fost tipărit în tiraj 9 milioane şi răspăndit atât la trupele garnizoanei Petrograd, cât şi în întreaga armată. Declaraţia ulterioară a autorităţilor privind valabilitatea ordinului numai în graniţele Districtului militar Petrograd n-a avut urmări şi n-a influenţat mersul evenimentelor generate de apariţia lui.
La 6 mart. 1917 Guvernul Provizoriu a declarat o amnistie politică generală, care în scurt timp a fost extinsă la faptele prevăzute de legile penale militare şi din marină. Curînd a intrat în vigoare decretul privind abolirea generală a pedepsei cu moartea, aici şi uciderea comandanţilor, trădarea, trecerea la inamic, părăsirea câmpului de luptă şi alte infracţiuni militare. Deşi în vara 1917 a fost reintrodusă pedeapsa cu moartea pentru infracţiunile militare grave, în realitate nu s-a pus în practică : condamnările la moarte stârneau dezordini masive la unităţi, de aceea comandamentele şi tribunalele militare s-au ferit să-şi asume responsabilităţi.
La finele lui martie prin ordin special a fost anunţată «Reglementarea provizorie privind organizarea gradelor din Armată şi Flotă». În bună parte Ordinul №1 era lichidat, însă aici era expusă organizarea unui întreg sistem de comitete în cadrul forţelor armate. Comitelele de companie, ca cele mai numeroase, urmau să constituie «intermediarele între comandanţii de companii şi soldaţi, în toate problemele vieţii interne a companiei…». Problemele militare nu erau discutate, însă în «…cazurile de abuzuri … comitetele trebuiau să notifice comitetul de regiment, imediat şi strict secret…». Ce se înţelegea prin abuzuri, în ordin nu se preciza. Cum au arătat evenimentele ulterioare, asta a făcut posibilă referirea la orice intenţii şi acţiuni ale comandamentelor, printre care măsurile pentru menţinerea capacităţii de luptă a trupelor şi pentru îndeplinirea misiunilor de luptă. În aprilie Departamentul de război a emis un ordin care preciza dreptul comitetelor de a urmări menţinerea disciplinei şi ordinei în unităţile lor, de a controla activitatea gospodărească, de a lua măsuri «contra abuzurilor şi depăşirii autorităţii de către persoanele cu funcţii din unităţile lor».
Numai în armata combatantă numărul comitetelor atingea aproape 50 mii, ceea ce le permitea o influenţă decisivă în viaţa şi activitatea trupelor. Rolul corpului de comandă se reducea de fapt la minim. Astfel, din analiza scrisorilor soldaţilor şi ofiţerilor supuse cenzurii a fost trasă concluzia : «Оfiţerii în mare majoritate s-au pierdut şi au pierdut posibilitatea de a mai da ordine, chiar şi în situaţii de luptă ».
La 17 mai A.F. Kerenski, ca ministru de război şi al marinei, a aprobat aşa numita «declaraţie privind drepturile soldatului», intrată repede în vigoare prin ordin special al Comandantului Suprem. Astfel, fiecare militar putea fi membru în orice organizaţie politică, naţională, religioasă, avea dreptul să-şi exprime vederile politice, religioase, sociale, verbal sau în presă.
În condiţii de război, cînd în ţară activau numeroase partide, concurente şi chiar ostile între ele, când se activaseră mişcările naţionaliste şi separatiste, asta a însemnat colapsul armatei, opunerea militarilor unul faţă de altul pe motive ideologice, etnice şi altele. Prin acelaş ordin, şefii au fost privaţi de dreptul de a aplica sancţiuni disciplinare subordonaţilor şi au fost chiar desfiinţată acordarea semnele exterioare de respect superiorului – obligaţia onorului militar.
Un contemporan remarca : «Această «declaraţie privind drepturile», care dătea o recunoaştere legală acelor fenomene bolnave care se răspâdiseră în armată… a subminat definitiv toate temeliile… Ea a adus politicianismul agresiv şi elementele luptei sociale în masa lipsită de cumpătare şi înarmată, care deja îşi făcea simţită forţa fizică brutală. Ea… le-a luat şefilor puterea disciplinară, trecând-o organizaţiilor colegiale alese, şi încă o dată, într-un mod solemn… i-a umilit şi insultat».
Literatura revoluţionară a avut şi ea aportul ei la disoluţia armatei, pătrunzând în număr mare la trupe. Un comandament remarca : «…masa de literatură de tot felul care a inundat armata, … apelurile şi ordinele sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor a provocat un mare rău, pentru că distrag unităţile de la activitatea militară şi le agită, pentru că masa de soldaţi… ia drept adevărat şi învaţă din ce citeşte doar ce-i place acum».
Alături de alte partide revoluţionare, au dus propagandă activă la trupe bolşevicii, dar nu ei au fost cauza principală a disoluţiei armatei. Comandantul Şef al armatelor Frontului de Vest A.I. Denikin, într-o scrisoare către Comandantul Suprem A.А. Brusilov scria : «Îmi permit să nu fiu de acord cu părerea că bolşevismul constituie cauza descompunerii armatei : el doar a găsit un mediu favorabil într-un organism descompus sistematic şi aflat în descompunere. Cauzele colapsului sunt perfect stabilite : abolirea totală a disciplinei şi ordinei interioare la trupe; scuiparea pe corpul ofiţeresc… nepedepsirea infracţiunilor grave – răzvrătirea, trădările…».
Ceva mai târziu acesta remarca : «Am auzit că bolşevismul a distrus armata. Eu resping acest lucru. Armata au distrus-o alţii, legislaţia militară din ultima vreme care a dus la distrugerea armatei, oamenii care n-au înţeles viaţa şi condiţiile fiinţării unei armate».
Aşa era de părere chiar şi А.А. Brusilov : «O vină a bolşevicilor în colapsul armatei există, … dar …cauza principală se ascunde totuşi în distrugerea vechii discipline militare».
În mod asemănător motivau şi comandanţi cu ranguri mai mici. De exemplu, Şeful Div. 42 inf. gen.locot. A.K. Baiov în raportul către Cdt. C.9 A scria: «Propaganda bolşevicilor, împreună cu provocatorii germani nu constituie cauza principală a acestor tulburări, a colapsului total al armatei pe care îl vedem acum. Această propagandă este doar ultimul brânci…». Cauza principală a colapsului armatei se numeşte «democratizarea» armatei, care «… contravine fundamental naturii lucrurilor, nu este în concordanţă cu experienţa istorică şi nu se fundamentează pe nicio bază ştiinţifică».
După Revoluţia din Octombrie au fost adoptate actele legislative care au distrus definitiv temeliile armatei. La 30 nov. Preşedintele Comitetului militar-revoluţionar de la Stavka Comandantului Suprem A.F. Boiarski a semnat un ordin care trecea întreaga autoritate la trupe comitetelor de soldaţi corespunzătoare. Comitetele puteau muta comandanţii pe funcţii inferioare, pănă la cele de soldat; rangurile, gradele şi ordinele ofiţereşti au fost eliminate. Portul distincţiilor şi epoleţilor a fost eliminat, a fost instituită alegerea comandanţilor; cei dintre foştii ofiţeri care se scoteau în rezervă şi cei trecuţi anterior nu primeau pensie de serviciu; cei ajunşi inapţi de muncă au trecut în administrarea organelor de stat de caritate.
La 16 dec. a fost adoptat decretul Consiliului Comisarilor Poporului privind egalarea în drepturi a tuturor militarilor, care dubla parţial decretul lui A.F. Boiarski. În principal decretul spunea : «Toate funcţiile şi gradele din armată, începând cu efreitorul şi terminând cu generalul, sunt eliminate. Armata Republicii Ruse este formată de acum din cetăţeni liberi şi egali unul cu celălalt, care poartă titlul onorific de soldat al armatei revoluţionare». În afară de asta, în documente se menţionează că odată cu «desfiinţarea gradelor ofiţereşti se desfiinţează toate organizaţiile ofiţereşti distincte», subliniindu-se încă o dată eliminarea «tuturor ordinelor şi semnelor distinctive asemănătoare…».
Tot în data de 16 dec a mai fost adoptat un decret privind alegerea şefului şi despre organizarea autorităţii în armată. Se indica din nou că «toată puterea în cadrul fiecărei unităţi militare şi a Marii unităţi aparţine Sovietelor şi comitetelor de soldaţi corespunzătoare». În plus, decretul conferea statut juridic alegerilor de comandanţi. «Se instituie alegerea corpului de comandă şi a persoanelor cu funcţii. Comandanţii până la regiment inclusiv sunt aleşi cu votul general al plutoanelor, companiilor, bateriilor, escadroanelor, divizioanelor şi regimentelor. Comandanţii mai sus de regiment, până la Comandantul Suprem inclusiv, se aleg la congresele sau reuniunile comitetelor corespunzătoare».
Însă lichidarea corpului ofiţeresc nu s-a oprit. În decurs de câteva luni a fost derulată demobilizarea întregii vechi armate şi lichidate organele de conducere militară, inclusiv Stavka. Ca urmare, Armata rusă a încetat să mai existe. Pe ordinea de zi a fost pusă problema referitoare la crearea noii armate pe bază de voluntariat.

Încheiere
În acest fel Armata rusă, care în mod tradiţional se distingea prin înalt spirit de luptă şi rezistenţă în luptă, în cel mai scurt timp s-a transformat într-o masă incontrolabilă de oameni înarmaţi şi a încetat să mai fie o parte a sistemului politic de stat. Se presupune că scara şi profunzimea descompunerii armatei acelor vremuri este fără precedent, neavând analog în istoria mondială. Fără îndoială, asemenea schimbări bruşte n-ar fi fost posibile fără influenţele unei serii de factori fundamentali cu caracter politic şi social-economic, cu acţiune îndelungată, care au avut o influenţă însemnată asupra stării de spirit a maselor de soldaţi. În acelaş timp, un rol important în degradarea moral-psihologică a armatei l-a jucat criza moral-spirituală în care se găsea societatea rusă la sfârşitul sec. ХIХ – începutul sec. ХХ. Аcţiunile partidelor revoluţionare radicale, cu susţinere din partea unei părţi însemnate a populaţiei, creşterea influenţei ideologiei liberale în Guvern şi Duma de Stat, funcţionărimea fără de principii, slăbirea rolului principiilor morale tradiţionale în societate – toate acestea nu puteau să nu-şi spună cuvântul asupra stării psiho-morale a armatei.
Degadarea morală a afectat mare parte din trupele ruse, pe toate fronturile, între care şi pe frontul românesc. Cu toate că în primele luni din 1917 amploarea degradării a fost aici mai redusă decât pe celelalte fronturi, moralul şi capacitatea de luptă a trupelor ruse era complet necorespunzător cerinţelor vremii de război. Aceasta a devenit deosebit de evident în cursul tentativei de ofensivă a armatei ruse din vara 1917, pe fondul acţiunilor trupelor române din compunerea Frontului, care au manifestat statornicie şi bărbăţie în lupta cu inamicul. În lunile următoare, până la lichidarea faptică şi juridică a armatei ruse, situaţia a rămas aceeaşi.

This post has been edited by Petre on March 04, 2018 10:22 am
PMEmail Poster
Top
Petre
Posted: April 01, 2018 10:22 am
Quote Post


Capitan
*

Group: Members
Posts: 668
Member No.: 2434
Joined: March 24, 2009



Just a curiosity.
From the book of (rear-admiral) A.D. Bubnov : In the Tsar's Stavka

After receipt of the news of the Bolshevik coup, disagreements have come in Stavka : ... others considered it necessary to immediately move Stavka as far as possible from Petrograd, to the region of the South-Western Front or even of the Romanian Front, where the troops were not in a state of collapse as were those near the capital...
Since after the Bolshevik coup there was no longer any doubt that the days of the Stavka were numbered, according to my report to General Dukhonin
(then, Supreme Commander), the Black Sea Fleet was transferred under command of the Chief-Commander of the Romanian Front...

However, Stavka passed quick to the Bolsheviks, the Romanian Front actually ceased to exist mid of december 1917 and also we don’t know about the state of the Front and of its command (the King as Chief-Commander ?) ... so, we can just wonder and speculate.
PMEmail Poster
Top
Petre
Posted: May 01, 2018 08:22 am
Quote Post


Capitan
*

Group: Members
Posts: 668
Member No.: 2434
Joined: March 24, 2009



În operaţiunile din vară aviaţia Frontului Românesc a avut un rol auxiliar. Dispunea de 12 detaşamente de aviaţie ruseşti şi două escadrile franco-române. Forţele aeriene au acţionat nemijlocit în operaţiuni numai la Armatele 4 şi 6.
Cu două săptămâni înainte de ofensiva C.27 A, Detaşamentele 4 artilerie(?) şi 4 vânătoare ale Divizionului 4 aviaţie au fost reunite într-un singur grup şi întărite cu două avioane de la comanda divizionului. Acest grup a fost ataşat C.8 A. care avea un rol important în ofensivă. În acest grup era prevăzută includerea unei escadrile franco-române, însă această unitate a acţionat independent pe sectorul C.8 A. iar conducerea ei a creeat probleme comandamentului rus. Pentru întărirea mijloacelor aeriene pe sectorul Armatei 6 a fost format un grup de lovire în care au intrat Detaş. 36 aviaţie, Detaş. 10 vânătoare, patru avioane de la alte detaşamente şi o escadrilă franco-română. În perioada pregătitoare piloţii au executat intens corectarea tirului artileriei şi cercetare.
La Armata 6 pentru deservirea artileriei au fost aduse toate detaşamentele, mai puţin vânătorii, iar pe durata ofensivei şi o escadrilă franco-română. Pentru corectarea tirului artileriei la detaşamentele de Corp de armată din Armata 6 existau câte două sau mai multe avioane, dotate cu staţii radio. Executând cercetare, aviatorii au descoperit lucrări de fortificare a poziţiilor din spate ale inamicului pe direcţiile Bistrita şi Csegy-Varghel(?), săparea de tranşee la Oituz, pe valea râului Us(?) şi nave inamice la Braila. Poziţiile inamicului au fost fotografiate de regulă de la 1800-2000 m. Pe 17 iunie, pe timpul unui asemenea zbor, un echipaj din Detaşamentul C.30 A. pe un "Spade" a fotografiat de la 2600 m poziţiile de artilerie din raionul Iacobeni şi a fost atacat de un avion inamic. După un scurt schimb de focuri inamicul a ieşit din luptă cu un picaj amplu, dar aeroplanul rusesc a fost atacat de un alt avion, fiind lovit motorul şi acţionarea. Pilotul, praporşcik Nedzeveţki, a reuşit să aterizeze în teritoriul propriu nu departe de lini întâi, dar avionul a capotat. Observatorul, podporucik Strugalski, a fost rănit şi a suferit contuzii. Situaţia s-a agravat de începerea tirului artileriei, dar cu ajutorul infanteriştilor observatorul a putut fi scos la loc sigur.
Din cauza problemelor cauzate de descompunerea armatei, trupele Frontului Românesc au început să atace tocmai pe 7 iulie. Cele mai mari succese au fost la Armata 4, iar aviaţia ei a participat activ la ofensivă. Detaşamentul 4 aviaţie al Armatei a asigurat legături prin radio şi cu fanioane între comandament şi unităţile de infanterie. Însă acestea s-au dovedit slab pregătite pentru asta, astfel la Div.14 nu dispunea de panouri de semnalizare, a existat o situaţie când trupele au tras violent asupra avioanelor proprii la coborâre. De la 6 la 12 iulie piloţii ruşi au zburat de mai multe ori pentru a ataca obiective inamice. Astfel, la 6 iulie peste 210 kg bombe au fost aruncate la Bilbor(?) şi la staţia Traian. La 10 iulie a fost un mare raid la Roman, în cadrul căruia s-au folosit 120 bombe. În penultima zi a ofensivei, pe 11 iulie au fost aruncate 200 bombe în raionul s.Domniţa şi s.Racoviţa. Pe toată durata ofensivei vânătoarele ruseşti au acţionat permanent pe sectoarele de responsabilitate ale frontului, însă datorită numărului mic s-au putut opune cu greu aviaţiei inamice, deosebit de activă. Aflate în sprijinul avioanelor de cercetare şi de corectare a tirului, vânătoarele n-au avut experienţă suficientă şi, angrenându-se în lupte, adesea se aruncau asupra unui avion apărat, ceea ce a dus la pierderi.
Luptele aeriene se desfăşurau aproape zilnic, cele mai multe având caracter individual, deşi au existat şi încleştări în grup, cu participarea a două-trei perechi. În total au fost lovite 20 avioane, din care 8 de piloţii escadrilei franco-române. Revenindu-şi rapid după lovitură, trupele austro-germane au trecut la ofensivă pe 25 iulie, pe direcţia Focşani-Ocna. Această reactivare prin surprindere a fost neaşteptată pentru comandamentul rus, deşi încă din 20 iulie cercetarea aeriană informase despre pregătirile pentru ofensivă. Conducerea aviaţiei a fost afectată parţial, însă piloţii au acţionat energic pe întreg frontul, sprijinind infanteria cu focul mitralerelor, coborând deasupra câmpurilor de luptă la 500-300 m. Pe 28 iulie a fost executat un raid în grup la Rădăuţi, opt avioane au aruncat asupra concentrărilor de trupe inamice 260 kg bombe. După opt zile inamicul reuşise doar o uşoară presiune asupra trupelor ruseşti, iar la 30 iulie frontul s-a stabilizat. În această perioadă vânătorii au aruncat în luptă cinci avioane. La 27 august Armata 4 a executat încă o ofensivă pe direcţia Ocna, care n-a avut efectul dorit. În această perioadă aviaţia Divizionului 4 s-a comportat exemplar. Când infanterie a trecut la ofensivă, 11 au atacat spatele inamicului în imediata apropiere, folosindu-şi mitralierele şi aruncând 110 bombe. Prizonierii capturaţi au relatat că atacurile aeriene au produs pierderi însemnate şi au avut un efect demoralizator puternic.
Au avut loc şi bombardamente în grup reuşite. Astfel, pe timpul unui raid de noapte la staţia Focşani au fost aruncate cca. 1000 kg bombe. Din datele cercetării, în faţa frontului românesc se aflau până la 20 companii de aviaţie austriece. Inamicul depăşea numeric şi calitativ aviaţia rusă. Deosebit de intens au acţionat piloţii austrieci pe timpul ofensivei trupelor lor. În raioanele Focşani, Tecuci, râul Siret şi altele au fost consemnate zilnic 5-6 avioane la 3500-4000 m. Cercetarea inamicului ajungea până în raionul Iaşi. La 18 şi 23 iulie inamicul a bombardat obiective la Câmpurile, iar pe 24 iulie pe timpul retragerii artileriei ruse din raionul Ciuşlea, a tras asupra poziţiilor acesteia de la joasă înălţime. Pe 25 iulie 8 avioane au executat un raid la staţia Adjud, unde au aruncat în aer un tren rusesc cu muniţii. Ţintele preferate ale vânătorilor inamici erau baloanele captive : din 10 iulie până la 18 iulie au distrus 9 baloane din cele 11 pierdute de ruşi în această perioadă.
Pe durata operaţiei de vară pe frontulul românesc detaşamentele de aviaţie ruseşti au executat 2000 zboruri de luptă, cu durata totală 3800 ore. De la 1 iulie la 1 oct pierderile au fost neînsemnate : pilotul-as Grigori Suk din Detaş. 9 vânătoare s-a prăbuşit pe aerodrom, în luptele aeriene au fost răniţi patru oameni, 3 avioane lovite din diferite cauze. Pentru aceeaşi perioadă inamicul a pierdut în lupte aeriene şi în urma aterizărilor forţate pe teritoriul rusesc 29 avioane, din care 20 prin acţiunile aviaţiei, 4 de la art. a.a., 2 de la tirul de mitraliere, 3 alte cauze.
PMEmail Poster
Top
1 User(s) are reading this topic (1 Guests and 0 Anonymous Users)
0 Members:

Topic Options Reply to this topicStart new topicStart Poll

 






[ Script Execution time: 0.0448 ]   [ 14 queries used ]   [ GZIP Enabled ]