Romanian Military History Forum - Part of Romanian Army in the Second World War Website



  Reply to this topicStart new topicStart Poll

> Rumynskii Front
Petre
Posted: February 19, 2018 11:42 am
Quote Post


Capitan
*

Group: Members
Posts: 650
Member No.: 2434
Joined: March 24, 2009



Source : NET
The first Deputy Commander, Romanian Front, general of cavalry Vladimir V. SAHAROV

Text of Maxim Oskin - Institute of Jurisprudence and Management of the All-Russian Police Association, Tula (Russia).

Primul Ajutor al Comandantului Şef al Frontului Românesc (Pomglavkorum) – general de cavalerie Vladimir V. Saharov

Trecerea României de partea Antantei în Primul Război Mondial în aug.1916 a fost asigurată de o serie de obligaţii, exprimate în Convenţia… printre altele, Imperiul rus, cu ale cărui trupe armata română urma să coopereze nemijlocit şi să lupte umăr la umăr, se obliga să trimită în Dobrogea, pentru a se opune armatei bulgare pe frontul românesc din sud, un detaşament de 50 mii oameni. Acest detaşament a fost constituit de Corpul 47 Armată al gen. А.М. Zaioncikovski, special înfiinţat în Districtul militar Odessa.
Iniţial Zaioncikovski se subordona Comandantului A.3 române, gen. М. Aslan, dar după evacuarea Silistrei la 9 sept., Regele Ferdinand îi încredinţase toate trupele din Dobrogea şi îl trecutse pe Zaioncikovski direct în subordinea sa, comandant de armată independentă. În compunerea Armatei de Dobrogea intrau C.47 A. precum şi Div. 5, 9, 19, 15 inf. române, plus Bg.5 călăraşi. În aprigele lupte din Dobrogea din sept.1916, trupele româno-ruse au fost nevoite să se retragă, sub loviturile grupării germano-bulgare a feldmareşalului Mackensen…
Cedarea Сonstanţei la 22 oct. a pus în faţa Stavka sarcina înlocuirii comandantului rus din România... Despre numirea noului comandant vorbeşte telegrama Şefului de Stat major al Stavka, gen. M.V. Alekseev, către Comandantul Şef al Frontului de Sud-vest, gen. А.А. Brusilov, din 25 oct.1916 : «Suveranul şi-a exprimat dorinţa ca Armata de Dunăre să o preia gen. Saharov, cu speranţa că şi gen. Saharov este de acord cu ocuparea acestui post, care capătă o extrem de mare însemnătate. Trebuie să plece neîntârziat. Baza comandamentului de campanie al Armatei o reprezintă comandamentul Corpului 47 Armată independent, dar trebuie să i se permită gen. Saharov să ia de la Statul major al Armatei 11 câteva persoane, pe care să se poată bizui în primele zile de activitate».
Generalul de cavalerie Vladimir Viktorovici Saharov avea o mare experienţă de combatant. Participase la Războiul Ruso-Turc 1877-78, la Campania din China 1900-1901, la Războiul Ruso-Japonez 1904-05. Cu toate că în cariera sa comandase câteva Corpuri, iar în Războiul Ruso-Japonez fusese Şeful de Stat-major al Comandantului Şef, gen. А.N. Kuropatkin, Saharov nu poate fi totuşi numit lider militar remarcabil (А.А. Kersnovski l-a caracterizat ca «satisfăcător» ...), iar la începerea Războiului Mondial era doar Comandantul Corpului 11 Armată. În oct. 1915 a trecut la comanda Armatei 11, cu care a participat la Ofensiva Brusilov.

Problema alegerii gen. Saharov n-a fost aşa uşoară. А.А. Brusilov scrie că Saharov a fost numit la recomandarea sa: «... de care am fost mereu mulţumit, atât pe funcţia de Comandant al C.11A în Carpaţi, cât şi în calitate de Comandant de Armată». Brusilov putea să trimită în România pe oricare dintre comandaţii săi : Cdt. A.7, gen. D.G. Şcerbaciov, Cdt. A.11, gen. V.V. Saharov sau pe Cdt. A.9, gen P.А. Leciţki, a cărui armată deja conlucra cu românii pe Carpaţi. La trupe se considera că «Brusilov nu l-a numit pe Leciţki, un tip mai dotat, dar pe care putea să-l domine, ci pe Saharov – mediocru şi imoral, care avea mereu amante, ... care întâi de toate se interesa la intendenţi de problema vacilor de muls». Francezii au fost şi ei nemulţumiţi de Saharov: telegrama Comandantului Şef francez R.G. Nivelle către reprezentantul militar francez la Stavka rusă P. Janen, de la finele lunii dec. informa că ruşii fac puţin pentru salvarea României, Saharov petrece timpul cu tânăra nevastă şi se sustrăgea de la îndeplinirea atribuţiunilor. Nivelle a căutat să-l schimbe pe Saharov şi, prin ministrul de război H. Lyautey, a propus să se solicite ca Stavka rusă să-l înlocuiască pe general, care este «incapabil, slab şi inactiv». Însă Brusilov îl aprecia pe Cdt A.11 ca militar, deşi nu se remarca strălucit. În 1923 el a amintit că Zaioncikovski «se plângea necontenit peste tot, că toţi îl încurcă. Aşa că era de aşteptat să fie înlocuit cu Saharov, care nu se plângea nimănui de nimic, iar în cele mai grele momente îşi vedea pur şi simplu de treabă».
Desigur, acceptul şi recomandările lui Brusilov cereau ca Saharov să fie trimis în România. Însă toate numirile de nivel înalt se aflau în competenţa exclusivă a Împăratului Nikolai II, de aceea părerea lui Brusilov nu putea juca un rol important. … D.G. Şcerbaciov (care l-a înlocuit pe Saharov) a rămas pe funcţia sa. Leciţki nu se potrivea datorită necunoaşterii limbilor străine (era singurul înalt general, fiu de preot), lucru necesar pentru relaţia сu aliaţii români la cel mai înalt nivel.
În plus, în favoarea lui Saharov au jucat şi legăturile cu cercurile Palatului. Într-un raport scris din 30.11.1916 către Împărat, cunoscutul medic al curţii şi «rasputinist» P.А. Badmaev îl lăuda mult pe Saharov, a cărui soţie era atunci pacienta sa. După spusele lui, Saharov era «un ţarist, un pravoslavic, un rus care înţelegea profund viaţa poporului Rusiei. Este nevoie să avem şi aici la Petrograd un astfel de general cu vederi ruseşti largi şi în fruntea Ministerului de Război şi ca Preşedinte al Cons. de Miniştri». Singura lipsă a gen. Saharov pentru a putea coopera cu românii era slaba cunoaştere a limbii franceze, utilizată în mediul elitei româneşti, din care cauză trebuia să discute сu Regele Ferdinand în limba germană.
Gen. Saharov a ajuns în dispozitivul Armatei de Dunăre pe 30 oct. 1916. Primul său ordin referitor la preluarea funcţiei de Comandant al Armatei se remarcă prin formulările aspre la adreasa subordonaţilor: «Din păcate, zilele care au trecut au fost marcate nu doar de nereuşitele trupelor care acţionează în Dobrogea, dar şi de retragerea lor în dezordine totală. Cer de la trupele încredinţate mie respectarea deplină şi neabătută a disciplinei în orice situaţie decisivă. Şi pentru că acest lucru depinde în totalitate de şefi, care sunt obligaţi să ia toate măsurile pentru a preveni dezordinea, până la a ieşi cu mitralierele şi cu artileria în calea celor care produc dezordini şi care se retrag fără ordine superioare, atunci vă avertizez că în caz că, să nu dea Domnul, se mai întâmplă aşa ceva, toţi şefii care nu au luat măsuri mergând până la cele extreme şi care au permis prin asta dezordinea şi retragerea după plac a unităţilor încredinţate lor, vor fi trimişi de mine în tribunalul de campanie, fără să mă oprească nici persoana, nici poziţia vinovatului. Vă rog să vă amintiţi că am fost trimişi aici de Majestatea Sa să luptăm cu inamicul şi să-l batem, necruţând nici sângele nostru, nici pe-al lor, şi nu să ne ocupăm cu sportul retragerii în viteză, şi încă după bunul plac. Cer să se termine cu obiceiul de a crede toate zvonurile prosteşti, cu privitul împrejur la mujicii care trec pe drum şi cu compararea cu cei din spate. Înainte, mereu înainte – iată ce aşteaptă de la noi Comandantul Suprem şi ce cer eu de la voi».
La începutul lui noiembrie, Armata de Dunăre dispusă pe aliniamentul Оstrov (TL) – lac Goloviţa, consta din Div. 61 şi 3 trăgători («de calitate slabă», cum le caracteriza chiar Saharov), Div.115 inf, Div.3 şi 8 cav, Div. sârbă şi două divizii mixte române («total dezorganizate»). Sarcina primordială a Armatei de Dunăre era să reziste inamicului în Dobrogea şi să asigure flancul stâng al armatei române care acţiona pe malul stâng al Dunării şi legătura acesteia cu Moldova. În plus, ruşii se obligau «să se întărească pe aliniamentul ocupat şi să recurgă nu numai la măsuri de observare, dar şi de apărare a Dunării». După ajungerea aici a C.4 Siberian şi C.4 A. rus, misiunea trasată a fost îndeplinită, diviziile române, Div. sârbă şi D.115 inf au fost retrase în rezervă, iar pe malul stâng al Dunării, în afară de D.8 cav care acţiona deja aici, a fost adusă şi D.40 inf. După acestea armata a trecut la o ofensivă lentă, având ca ţintă reluarea liniei Cernavodă-Constanţa.
Însă prin apropierea austro-germanilor de Capitală şi începerea Operaţiei Bucureşti, Armata de Dunăre care acoperea raionul dintre Bucureşti şi Dunăre, a trebuit să înceapă să trimită acolo trupe – C.4 A şi C.6 Cav, precum şi toate MU nou venite – D.2 şi D.15 inf şi C.3 Cav. De aceea ofensiva în Dobrogea a fost oprită. În bătălia Bucureştiului 120 mii trupe române au fost învinse şi dispersate. Doar 30 mii militari români cu ajutorul D.40 inf. ruse (din C.4 A), au reuşit să scape de încercuire, către nord-est. Au fost 65 mii prizonieri, trofee 124 tunuri şi 115 mitraliere. ...
După căderea Bucureştiului, frontul general de apărare s-a prăbuşit, formând numai în nord un zid din trupe ale A.4 rom şi A.9 ruse. În situaţia dată, greutatea principală a luptelor din România a căzut pe trupele ruseşti, care treptat şi-au sporit forţele. La începutul lui decembrie în Moldova, pe direcţia Vatra-Dornei au fost aduse C.26 A. şi C.3 Cav. de la A.9, C.2 A. de la A.7, C.36 A. şi C.34 A. de la Frontul de Vest, C.40 A. din Armata Specială. Loviturile A.9 în Carpaţi au atras asupra ei o parte din rezervele inamicului. Distrugerile şi aşa puţinelor căi ferate şi avalanşa de refugiaţi au devenit cauzele lipsurilor de provizii pentru trupele care luptau în interiorul României. Neavând posibilităţi să hrănească trupele, comandamentul rus n-a putut nici să organizeze o apărare trainică, stabilizând astfel frontul în retragere spre nord.
Retragerea generală cu acoperirea cavaleriei sub loviturile inamicului a determinat Stavka să reglementeze organizarea trupelor din România, incluzând unităţile române în frontul defensiv general. Brusilov s-a plâns că nu poate gestiona în mod corect şi A.9 în Carpaţi şi Armata de Dunăre în Dobrogea, deoarece trebuia să se se ocupe de frontul din Galiţia. În plus, în România ajungeau noi şi noi Mari Unităţi, a căror reunire într-o singură armată nu era posibilă, iar la sfârşitul de an frontul măsura peste 500 km. Să fie date trupele ruse în subordonare română era echivalent cu pierderea lor. De aceea la Stavka rusă a fost luată singura decizie corectă – înfiinţarea unui nou Front.
Теlegrama Şefului provizoriu al Statului Major al Comandantului Suprem gen. Gurko (М.V. Alekseev se trata în Crimeea) către Saharov din 24 nov. 1916 informa că se prevedea înfiinţarea unui front nou, Frontul Sudic, sub comanda Regelui român şi a unui Ajutor rus. Gurko preciza: «Majestatea Sa a binevoit să se oprească asupra Dvs ca Ajutor responsabil al Regelui, cu drepturi de Comandant Şef în relaţiile cu trupele ruseşti din compunerea Frontului». Fosta Armată de Dunăre a fost redenumită Armata 6. Ideea privind înfiinţarea noului front fusese exprimată de Împărat pe 3 dec., înainte de bătălia pentru Bucureşti, de aceea iniţial noul Front trebuia să se numească Sudic. Problema principală, după părerea reprezentantului rus la Marele Cartier Român, gen. Beliaev, era cum «să-i fie prezentată Regelui hotărârea în forma care să nu-l poată ofensa şi să ducă mai departe la neînţelegeri în viitor», pentru că Regele «fiind extrem mândru şi temându-se permanent ca vre-o măsură să nu-i scadă prestigiul în ochii românilor». La 5 dec. Beliaev a telegrafiat la Stavka despre acceptul Regelui pentru înfiinţarea Frontului Românesc, iar a doua zi a confirmat din nou că Regele român se va subordona Împăratului rus – Comandant Suprem şi că va îndeplini indicaţiile-directive ale acestuia : «... ieri Regele a spus clar că, dacă gen. Joffre reuneşte întreaga comandă pe frontul de vest, tot aşa este necesar ca şi Împăratul să reunească întreaga conducere pe frontul de răsărit». Ordinul Stavka din 18 dec. spunea că Regele îşi asumă comanda supremă «a trupelor ruseşti şi române care acţionează în nou înfiinţatul Front Românesc».
Instrucţiunile corespunzătoare din telegrama specială pentru V.V. Saharov precizau că Comandant Şef nominal al Frontului Românesc devine Regele român, însă directivele referitoare la operaţii, conducerea trupelor, aprovizionare, vor veni de la Stavka rusă. Ajutorul Augustului Comandant Şef al armatelor Frontului Românesc (PomGlavKoRum), cum era denumirea funcţiei lui Saharov, trebuia să-i prezinte Regelui aceste directive, să urmărească şi să răspundă de executarea lor. Această formulare a fost adoptată la sfatul premierului Brătianu: Regele nu se subordonează Împăratului rus, deoarece un cap încoronat nu se poate subordona alcuiva, ci Directivelor Statului major al Comandantului Suprem (rus). La început românii au dorit să păstreze un Stat major românesc, însă ruşii au respins această propunere, toţi trebuind să se subordoneze Statului major al Grupării de armate ruso-române, care va fi rusesc. După înfiinţarea Frontului Românesc, prin ordinul Statului Major al Cdt. Suprem din 18 dec.1916, armata română intra în compunerea acestuia «pe aceleaşi baze ca şi A.6 de Dunăre». De aceea aceasta urma să fie aprovizionată de intendenţa rusă, iar Direcţia principală tehnico-militară «a prevăzut în planul de înzestrare al Armatei pentru 1917-1918 o cotă de 10% pentru armata română».
În ian. 1917 unităţile române ocupau doar un sector de 36 km. (lungimea totală a frontului din România - 430 verste). Şase divizii române, mai mult sau mai puţin apte de luptă, au fost reunite în Armata 2 a gen. Averescu, celelalte au fost retrase în spatele rusesc, în Moldova. Acolo, Misiunea mil. Franceză a gen. Berthelot s-a ocupat cu reorganizarea armatei române, care la începutul anului 1917, din date franceze, număra 179.687 săbii şi baionete plus 82.545 recruţi.
La 9 ian. 1917 gen. V.V. Saharov avea trupele retrase pe Siret, unde frontul s-a stabilizat. Ruşii acopereau frontiera naturală pe Dunăre şi pe Siret, realizând în acelaş timp pe direcţia Focşanilor, între Focşani (germanii) şi Mărăşeşti (ruşii), o superioritate de forţe care a permis stoparea inamicului. La începutul anului, în compunerea Frontului Românesc intrau A.4, A.6 şi A.9 ruse, dispuse geografic astfel: A.9 pe Carpaţi, la joncţiunea cu A.8 din Frontul de Sud-Vest; pe linia Dunării până la Galaţi – A.6; între A.9 şi A.6, la centru, pe linia Siretului – A.4.
Total armata rusă în ian. 1917 (pe front şi rezerve): 16.584 ofiţeri, 901.576 soldaţi, 315.996 cai. Sursa, RGVIA 10: 115-117.
Statul major al Frontului a fost amplasat iniţial la Bârlad, după care la Iaşi, unde se găsea şi Regele. Gen. V.N. Ceremisinov îşi amintea că chiar şi Saharov se instalase modest, locuind în două camere mici la Iaşi, în rând cu membrii Statului său major.
Pe direcţia Focşani luptele grele au continuat până la 10 ian. când în sfârşit duşmanul a oprit ofensiva în adîncimea teritoriului românesc. Au mai urmat ciocniri izolate doar pentru îmbunătăţirea poziţiilor combatanţilor. De aceea în iarna 1917 pierderile au fost în principal pe frontul românesc, în timp ce celelalte fronturi ruseşti practic n-au mişcat… În intenţia de a relua acţiunile de luptă, la începutul lunii feb. 1917, Ajutorul Comandantului Şef a hotărât câteva lovituri scurte, care însă au fost anulate prin ordinul Stavka. Şi Comandanţii de Armate «au reacţionat extrem de negativ faţă de operaţia din februarie, ceea ce l-a determinat pe gen. Saharov să renunţe la ea». Cu rezultatele luptelor, prin Ordinul pe armate din 28 feb., Saharov enumera următoarele cauze ale eşecurilor atacurilor ruseşti:
1) concentrarea masei principale a infanteriei în tranşeele din primele linii, ceea ce a cauzat marile pierderi de la focul artileriei inamicului; 2) rezervele şi artileria dispuse prea departe de primele linii, unde se concentrau unităţile destinate pentru ofensive; 3) întrebuinţarea mitralierelor; 4) lipsa legăturilor atât între infanterie şi artilerie, cât şi între vecini; 5) principal vinovat pentru finalul nefericit al luptelor : corpul de comandă «până la comandanţii de regimente inclusiv».
Principalele probleme ale Ajutorului Cdt. Frontului Saharov la începutul 1917 au ajuns să fie nu îndeplinirea sarcinilor militare, ci depăşirea stării de dezorganizare a unităţilor de pe front şi aprovizionarea, în principal hrana şi furajele. Аrmatele Frontului se bazau nu doar pe rezervele din teritoriul românesc rămas, care s-au epuizat repede, dar şi pe resursele regiunilor ruseşti de graniţă, în primul rând Bassarabia. Despre problemele comandamentului vorbeşte manuscrisul ajutorului inspectorului pentru artilerie al Frontului Românesc, gen. A.N. Vinogradski: «Deşi Moldova dispunea de mari cantităţi de grâne şi vite, totuşi cu 3,5 milioane populaţie proprie, n-a putut să hrănească încă un milion trupe ruseşti cu cavaleria lor numeroasă plus refugiaţii din Valahia. Porumbul a fost suficient pe plan local, însă lipsa pâinii şi cărnii, a căror transportare din raioanele din spate a fost îngreunată de perturbarea transportului, a început să se simtă de la jumatea iernii. Zahărul a fost şi el puţin, dar deosebit de critic a fost cu furajele, deoarece în România culturile de ovăz erau extrem de slab dezvoltate». Saharov a înţeles foarte bine că «că fără transporturi de la Odessa, armatele nu se pot hrăni, de aceea trebuie luate toate măsurile ca trenurile cu alimente să fie trimise de la Odessa şi să nu sufere întârzieri pe drum. Troienele pe drumurile din sud-vest nu sunt o noutate şi nu pot servi ca justificare pentru întârzieri de o săptămână». Pentru transporturi au trebuit folosite şi gurile Dunării, însă asigurarea aprovizionării a aproape un milion de soldaţi ruşi şi încă şi ajutoare pentru armata română şi refugiaţi s-a dovedit a nu fi o treabă uşoară, din care cauză greutăţile cu aprovizionarea Frontului Românesc mai existau şi după Revoluţia din februarie. Pentru ian.1917 deficitul cu transportul a fost 78,8%, în feb. – 62%, în martie – 58%, în aprilie - 55% (ГАРФ 7: 179).
Şi fricţiunile сu aliaţii au încurcat treburile. În principal, printre români era dusă o propagandă activă pro-germană. Raportul agentului militar rus din România, V.А. Paliţîn din 22 ian.1917 informa că «starea morală a unităţilor din armata română retrase în spate este în prezent în total declin. Cu toate afirmaţiile că reorganizarea lor a început deja, ei nu se ocupă cu nimic şi din câte se vede, această situaţie se va prelungi. Ca urmare a propagandei care se amplifică, trebuie de gândit că dacă situaţia nu se schimbă, starea morală a soldaţilor va fi la primăvară mai rea şi iremadiabilă». Ofiţerii germanofili răspândesc zvonuri că «armata a fost forţată să lupte împreună cu ruşii». Din fericire, Regele Ferdinand a menţinut cu fermitate direcţia spre alianţa cu Antanta.
Gen. Ceremisinov amintea că cea mai luminoasă trăsătură a lui Saharov era «deplina autonomie în luarea deciziilor, care uneori îi făcea mult rău» şi care s-a manifestat în special în contextul loviturii de stat din februarie. Acţiunile Comandanţilor Fronturilor şi a Şefului de Stat major de la Stavka în contextul insurecţiei armate de la Petrograd, devenită revoluţie, este evaluată foarte ambiguu: de la pasul spre trădare al participanţilor la conspiraţia opoziţiei, până la situaţia de victime, impusă de situaţia în desfăşurare.
Oricum, poziţia Ajutorului Cdt. Şef al Frontului Românesc a contat mai puţin, în general din cauza depărtării Frontului Românesc de capitală, dar şi având în vedere dislocarea trupelor pe teritoriul unui aliat vecin. Importanţa acestui factor poate fi întărită şi de faptul că de pe Frontul Românesc n-a fost trimisă nicio subunitate pentru înăbuşirea revoltelor de la Petrograd (alte fronturi au trimis cavalerie şi infanterie). Apoi, gen. Saharov îşi primise postul de puţină vreme şi destul de repede (trei luni) ... de aceea poziţia sa printre Comandanţii Şefi nu era prea grozavă. Însă această poziţie i-a permis lui Saharov să ceară părerea altor persoane şi să amâne până la capăt răspunsul la întrebarea Stavka referitoare la o posibilă abdicare a împăratului.
După cum se ştie, cu răspunsul despre necesitatea abdicării, exprimată în telegrama Şefului de Stat major de la Stavka gen. М.V. Alekseev, Ajutorul Comandantului Frontului a tărăgănat până în ultimul moment, cunoscând deja părerile celorlalţi Comandanţi de Fronturi şi doar atunci a fost nevoit să se alăture poziţiei generale ale înalţilor generali....
Se apreciază că şi Comandanţii Frontului de Nord (N.V. Ruzski) şi de Sud-Vest (А.А. Brusilov), la fel ca gen. M.V. Alekseev, cunoşteau oarecum despre acţiunile opoziţiei pentru lovitura de stat şi preluarea puterii în favoarea Marelui cneaz Mihail Aleksandrovici (nu conta, ca Împărat sau ca Regent pe lângă Ţarevici), aşa că erau pregătiţi pentru evenimente. La rândul lor, А.Е. Evert (Frontul de Vest) şi mai ales V.V. Saharov, neavând acces la informaţiile despre complot, ei doar s-au aliniat la acţiunile celorlalţi. Evert şi Saharov au fost comandanţii cei mai loiali Comandantului Suprem, aşa că, pentru a evita conflicte interne pe front, au trebuit să fie convinşi.
Se pare că argumentele principale care i-au dus pe aceştia de partea revoluţiei (atunci se considera că rezultatul va fi o monarhie constituţională, despre republică nu prea se vorbea) au fost pereclitarea aprovizionării armatei şi teama de invazia germană. Din amintirile soţiei lui А.Е. Evert, Comandantul Frontului de Vest evalua situaţia de pe aceste poziţii : 28 feb. – «aprovizionarea întârzie, armata începe să sufere de subalimentaţie, acestea vor fi folosite şi o răzmeriţă în armată va fi inevitabilă»; 1 martie – «a trebuit să-mi încalc jurământul şi să mă adresez Suveranului cu propunerea renunţării la tron; toţi Comandanţii principali s-au adresat cu această rugăminte, socotind că este singurul lucru care poate salva Rusia şi menţine fronturile. Nu cred asta, însă în faţa Patriei nu avem dreptul să deschidem frontul».
.....
În cele din urmă Saharov, sub influenţa depeşei lui Alekseev, a fost de acord cu concepţia celorlalţi înalţi generali. În ziua de 2 martie la Pskov, unde se găsea Ruzski (convins de necesitatea abdicării lui Nikolai II), s-au primit telegramele Comandanţilor de Fronturi şi Cdt. Flotei Baltice А.I. Nepenin, care se pronunţau pentru necesitatea abdicării de la tron a Împăratului. Motivul dominant în această hotărâre l-a servit dorinţa de a asigura posibilitatea ca Rusia să termine războiul victorioasă.
Telegrama lui V.V. Saharov, nediferind de celelalte prin esenţă, se deosebea prin conţinul. Pe deoparte îşi exprima sentimentele de loialitate – «dragostea mea fierbinte pentru Majestatea Sa», iar pe de-alta susţinea ideea necesităţii abdicării: «poate că cea mai sănătoasă ieşire pentru ţară şi pentru păstrarea posibilităţilor de a lupta cu duşmanul extern o constituie decizia de a veni în întâmpinarea condiţiilor exprimate». În orice caz, acel text i-a făcut mai prudenţi pe cei veniţi la putere în martie 1917. Ceremisinov conchide: «telegrama gen. Saharov, total inadecvată momentului, a fost cântecul său de lebădă». Ordinul Adjunctului Cdt. Frontului Românesc din 17 mar.1917 indică atitudinea sa faţă de ce se petrecea : «Aveţi grijă mai departe ofiţeri şi soldaţi, sufletul activităţii militare este disciplina sfântă. Strângeţi rândurile şi zdrobiţi şarpele germano-bulgar cu călcâiul de fier, iar suliţa Sf. Gheorghe purtătorul de biruinţă să lovească hidra germană». Tot aici, adresându-se cetăţenilor guberniei din spatele Frontului Românesc, Saharov arăta: «Ţara şi Armata nu trebuie să ducă lipsă acum de roadele pământului. Fac un apel, de două ori dacă trebuie, ca lipsurile şi foametea să nu-i lovească pe cei mai slabi şi să nu înceapă tulburări în ţară».
În condiţiile campaniei de la finele 1916 gen. V.V. Saharov n-a avut posibilitatea să se afirme ca un mare comandant complet, deoarece şi el şi statul major au trebuit să improvizeze din mers, oprind ofensiva inamicului după căderea Bucureştiului, iar numărul de trupe necesar organizării unor acţiuni ofensive a fost mereu insuficient. De aceea un interes aparte îl constituie planul întocmit pentru operaţia din primăvară a Frontului Românesc, în cadrul ofensivei generale a armatei ruse în campania anului 1917. Рlanul elaborat a fost exprimat prin ordinul Ajutorului Cdt. Frontului Românasc din 9 martie1917, adică imediat după Revoluţia din februarie.
Idea de bază consta în execuatarea cu armatele Frontului a unor «lovituri parţiale dar puternice asupra inamicului pe anumite direcţii, cu scopul de a-l fixa şi a-l împiedica să transfere trupele de pe Frontul Românesc pe alte teatre de război». Cu alte cuvinte, Frontul Românesc primea o misiune auxiliară, în sprijinul loviturii principale pe care o dătea Frontul de Sud-Vest. Misiunile puse în faţa armatelor erau astfel : A.9 urma să atace şi să împingă inamicul în munţi, cu scopul asigurării mai bune a raioanelor petrolifere şi carbonifere Ocna-Oneşti şi să iasă dacă este posibil pe valea râului (? Olita), ameninţând comunicaţiile inamicului în dreptul A.2 române. La rândul ei, A.4 ataca pe direcţia generală Focşani-Râmnic, iar A.6 - spre Ciorăşti, amaninţând spatele inamicului în dreptul A.4. Din cauza incertitudinilor politice apărute după căderea monarhiei, data începerii operaţiunilor nu se indica, ci se ordona «doar executarea cercetării imediate, alegerea şi amenajarea punctelor de observare şi a poziţiilor de artilerie, pregătirea spatelui, a mijloacelor genistice şi de transmisiuni, în general trecerea la executarea tuturor lucrărilor pe care le presupune o operaţiune serioasă». După socotelile lui Saharov, superioritatea ruşilor în forţe însemna cca. 100 mii oameni, 400 tunuri şi 130 mii săbii, dar se recunoştea că artileria grea şi medie va fi 413 contra 700 la inamic. De asemenea, n-ar fi fost posibil folosirea avantajului cavaleriei în ofensivă, deoarece pe timp de iarnă cavaleria fusese retrasă în spate, iar după revoluţie era folosită pentru menţinerea ordinei la calea ferată în districtul militar Odessa.
Pe ansamblu operaţia consta «doar în punerea presiunii pe inamic cu scop de a-l fixa şi îmbunătăţirea treptată a dispozitivului propriu sub raport tactic». De aceea, directiva din 9 martie «nu presupunea ruperea liniilor inamice pe vre-un sector anume cu un scop strategic serios şi corespundea cu ideea de bază – axa principală în jurul căreia gravita întreaga acţiune militară a Frontului în vederea atingerii unicului scop general. În concluzie, operaţia se rezuma doar la o serie de operaţiuni locale cu valori mai mult sau mai puţin egale, al căror ţinte şi direcţii au fost stabilite încă la începutul lunii februarie pentru fiecare armată în parte, nelegându-le de atingerea unui rezultat strategic decisiv general pentru întreg Frontul».
Cauza întocmirii unui plan aşa de nesigurt d.p.d.v. al ofensivei pentru operaţia de primăvară a reprezentat-o dezordinea din transporturi. Slaba reţea de căi ferate a Frontului Românesc putea face faţă doar transporturilor materialelor de intendenţă, în primul rând alimentele şi furajele, apoi posibilitatea unei regrupări în cazul succesului atacului nu exista în mod obiectiv. Şi în plus, la joncţiunea A.4 ruse cu A.2 română se găseau reyerve puternice, deoarece comandmentul rus nu era încrezător în stabilitatea aliatului român.
La începutul lui aprilie 1917, tot ce fusese luat în calcul pentru ofensiva generală în planul lui Saharov a fost corectat de Stavka rusă. Acum lovitura principală era spre Brăila, iar ca scop final, prin directiva Stavka din 3 aprilie s-a stabilit ocuparea Dobrogei şi a Dunării de jos. Conform misiunilor armatelor, A.4 împreună cu gruparea de lovire a A.6 trebuiau să iasă pe linia râul Milcov - Оbileşti - Мărtineşti - Ciorăşti. În caz de succes, A.6 care executa lovitura principală pe Frontul Românesc trebuia să preseze inamicul spre Dunăre şi să intre în Dobrogea. La începutul lunii mai pregătirile trupelor şi aducerea artileriei grele trebuiau încheiate. Pentru îndeplinirea directivei, Flota Mării Negre trebuia să acorde sprijin ofensivei pe Dunărea de jos. De aceea V.V. Saharov l-a rugat pe Cdt. Flotei, amiralul Kolceak, să sprijine A.6: luarea sub control a cursului Dunării, ajutarea A.6 să trecă peste fluviu şi sprijinul comunicaţiilor după ocuparea Dobrogei. La rândul său Kolceak a propus chiar şi debarcarea unui desant în raionul Constanţa …
Greu de evaluat posibilităţile unui succes al ofensivei planificate, însă nu i-a fost dat gen. Saharov să o conducă. Curăţenia din Forţele armate la care a recurs Guvernul Provizoriu în primăvara 1917 i-a măturat până la începutul verii pe aproape toţi Comandanţii Fronturilor din vremea Revoluţiei din februarie – N.V. Ruzski, А.Е. Evert, N.N. Iudenici. Şi-a pierdut postul şi V.V. Saharov. La începutul lui aprilie, trupele au fost vizitate de noul ministru de război А.I. Gucikov, cel care de fapt executa şi curăţenia efectivului de comandă. La 9 apr.1917 a ţinut o adunare la Iaşi, unde i s-a adresat lui Saharov ca unui comandant de perspectivă pentru Front, iar participanţiilor le-a dat de înţeles că Ajutorul Comandantului Frontului va rămâne până la preconizata ofensivă. Însă după reuniune, Gucikov a discutat în particular 15 min Cdt A.9, gen. P.А. Leciţki, căruia, din auzite, fusese propus pentru funcţia de Comandant Suprem al armatelor Frontului de Sud-Vest. Când Gucikov a ieşit, Leciţki i-a relatat lui Saharov că Ministrul de război tocmai îi propusese să preia postul de Ajutor al Cdt. Frontului Românesc, dar el refuzase («Pot eu să accept asta, când armata se descompune şi se transformă într-o adunătură de rebeli ?») şi, contrar socotelilor lui Gucikov, a depus cerere de trecere în rezervă. Seara, la plecarea de la Iaşi, Gucikov i-a urat lui Saharov succes în viitoarea ofensivă, însă Şeful transmisiunilor a raportat că aghiotantul lui Gucikov trimesese deja o telegramă la Stavka cu solicitarea să fie trimis la Frontul Românesc Comandantul A.7, gen. Şcerbaciov.
În ordinul pe armatele frontului, Saharov îl caracteriza astfel pe Cdt. A.9: «Prin plecarea gen. Leciţki, Armata 9 şi Frontul Românesc pierde în persoana sa un comandant experimentat, iubit de trupe, un şef sever dar corect, cunoscător al sufletului soldatului şi al ofiţerului, care a ştiut mereu să-i însufleţească spre glorioase fapte de arme». Dar această întorsătură îl aştepta şi pe Saharov.
Astfel, soarte întâiului Ajutor al Comandantului Frontului Românesc era implacabilă. La 12 apr. pe funcţia de Ajutor al Augustului Comandant Şef al armatelor Frontului Românesc a fost numit D.G. Şcerbaciov. În ordinul lui А.А. Brusilov din 16 apr. privind plecarea lui Şcerbaciov la Frontul Românesc se vorbea despre încrederea în noul Ajutor : «Posedând largi cunoştinţe militare şi o voinţă fermă, gândind mereu pozitiv şi cu dorinţă de a merge înainte, gen. Şcerbaciov va insufla spiritul victoriei şi trupelor încredinţate lui».
Generalul de cavalerie Vladimir Viktorovici Saharov fără îndoială nu face parte dintre marii comandanţi militari al Primului Război Mondial. A fost un Comandant de Corp puternic şi un bun comandant, însă cariera sa militară s-a derulat cu precădere în luptele cu armata austro-ungară, inferioară celei germane. Pe funcţie la Comandantul Frontului, gen. Saharov s-a nimerit în perioada foarte dificilă a retragerii din România şi n-a putut să organizeze cum trebuie retragerea, cedând inamicului partea de est a ţării aliate şi chiar gurile Dunării (?). Nu se ştie dacă un alt comandant s-ar fi putut achita mei bine de această sarcină, dar o grea povară a stat pe umerii lui V.V. Saharov, iar el s-a străduit să facă tot ce i-a stat în putinţă.
PMEmail Poster
Top
1 User(s) are reading this topic (1 Guests and 0 Anonymous Users)
0 Members:

Topic Options Reply to this topicStart new topicStart Poll

 






[ Script Execution time: 0.0439 ]   [ 14 queries used ]   [ GZIP Enabled ]