Mabadesc: Sorry to bother you with this again but have you by any chance checked the book by a Romanian general which was published in 1940 to see if the general had fought in the k.u.k. Army on the Italian Front 1915-1918? I'm still looking for any books, memoires or diaries of Romanian serviceman who had fought in WW1 in the Austro-Hungarian Armed Forces on the Italian Front. There must be some. A few days ago I have found a Romanian article about the Romanian field chaplains in the k.u.k. Austro-Hungarian Armed Forces during the Great War 1914-1918 and in the article are also mentioned some names, which may suggest that the author of the article pumped the material from some personal memoires. I contacted Mr. Grecu several weeks ago, but so far I haven't received a reply from him. 
Dan Pontos: I have sent a reply to your message already more than three weeks ago. Have you received it? :-)
lp,
Klemen
p.s. Here is Mr. Grecu's article. Maybe anyone can tell me what exactly does it say about the Italian Front. I don't understand Romanian quite well, but I do understand that pieces of the article refer to the 43rd Rifle Division, which fought on the Isonzo Front and later Piave and which included a large percentage of Romanians.
ASPECTE ALE VIEŢII PREOŢILOR MILITARI ROMÂNI DIN ARMATA AUSTRO-UNGARĂ (1914-1918).
Article published in Buletinul ABB no. 2(45) / April 2003, pp.8-15.
© Grecu Dan 2003
La o populaţie de 3,5 milioane, românii din Transilvania şi Banat au dat Armatei Austro-Ungare aproape 500000 soldaţi în anii primului război mondial, ceea ce reprezintă 6% din totalul militarilor imperiali. Pe lîngă sacrificiile celor de pe front, o mare parte a populaţiei române din Ungaria a suferit în cei 4 ani de război: întemniţări, arestări, internări1, prigoniri ale fruntaşilor naţionali şi politici, intelectualilor satelor (preoţii fiind în primul rând afectaţi), mobilizarea învăţătorilor de la şcolile confesionale (astfel încăt acestea sunt aduse în situaţia de a rămâne fără cadre didactice, oferind pretextul autorităţilor pentru a le închide), ulterior naţionalizarea şcolilor confesionale din ‘zona culturală’.
Revenind la românii de pe front, printre măsurile care urmăreau să folosească spiritul naţional al acestora în direcţia obţinerii unui maxim angajament în lupte (oricum, multe regimente româneşti au avut o comportare meritorie pe front, luptele de la Ivangorod fiind un exemplu, dar nu singurul), poate fi menţionat şi dreptul de a beneficia de asistenţă spirituală din partea preoţilor militari români, ortodocşi şi greco-catolici.
Din păcate, studii şi cercetări privind viaţa şi activitatea preoţilor militari români din Austro-Ungaria sunt până acum nesemnificative. De aceea voi încerca în cele ce urmează, schiţarea a unor mici fragmente ale acestui tablou, folosind surse mai puţin obişnuite, dar de cea mai mare autenticitate şi emoţie: scrisorile trimise sau primite pe câmpurile de luptă din Galiţia, Bucovina sau Italia de către preoţi militari ortodocşi. O trecere în revistă sumară a problemelor poştale (inclusiv sigilii militare) privind serviciul duhovnicesc militar, poate fi găsită şi în două articole mai vechi ale autorului, publicate în Curierul Filatelic nr. 20 / Noiembrie 1991, pag. 8 şi în Buletinul ABB, nr. 3(11) / Septembrie 1995, pag.14-19.
Datele culese acum sunt toate în legătură cu preotul militar Virgil Nistor2 (notat în text mai departe V.N.), a cărui corespondenţă scrisă sau primită (cca. 150 piese) am folosit-o în documentare. Completările sau comentariile la texte, notate în paranteze drepte [ ], aparţin autorului.
Preoţii militari (în continuare este vorba doar de cei români) serveau în cadrul Armatei Austro-Ungare atât pe front (în prima linie – la comandamentele de divizii, regimente sau batalioane unde existau români, sau la comandamentele de armată şi corp armată), cât şi în spatele frontului (la spitale, în lagăre de prizonieri – unde îngrijeau prizonieri din armata română sau rusă, sau la servicii ortodoxe din marile garnizoane).
Numărul lor era estimat de V.N. la 30-40 în Bucovina şi ‘circa 60-70 inşi’ în părţile Ungariei (Transilvania, Banat), deci un total de 90-110 preoţi ortodocşi la un moment dat (iulie 1916).
V.N. avusese de fapt ideea inspirată de a alcătui un album al tuturor acestor preoţi (cu fotografia fiecăruia şi toate datele biografice necesare) emiţând şi un apel tipărit în 30.07.1916 la Huszt, unde servea la spitalul de rezervă nr.1. Reacţia preoţilor a fost promptă, primindu-se numeroase scrisori de susţinere: “Această idee frumoasă o salut cu drag şi mă asociez ei. Albumul intenţionat va fi o satisfacţie pentru serviciul preotal şi un op ştiinţific-istoric pentru viitor. La armata dela Isonzo să se afle la 40 de preoţi români. Asta se poate afla de la prot. Boldea din Laibach [azi Ljubljana], care desigur va îmbrăţişa ideea ta”, scrie pr. Gavril Boca de la Divizia 43 de pe frontul italian (26 mai 1917), ca şi pr. Bolohan din Przemysl la 12 octombrie 1916 şi mulţi alţii.
Din păcate, datorită condiţiilor obiective, planul, deşi minuţios pus la punct, a trebuit abandonat un an mai târziu, lipsindu-ne azi de un document de primă importanţă.
Din scrisori aflăm relaţii interesante despre viaţa zilnică a preoţilor militari. Evident, de o oarecare comoditate se bucurau cei din spatele frontului: “Fiind eu preotul conducător al oficiului gr.-or. la 7 Armee nu-mi poate merge rău. Sunt tot în centru [Sighetul Marmaţiei] şi avem ziare şi poştă regulat” (V.N., 9 iunie 1915).
Cei de la spitale se confruntau cu situaţii specifice: “...mâine ne întoarcem la Cernăuţi, neavând mai aproape de front un loc potrivit pentru Verbandplatz [=ambulanţă]. Sosiţi aici unde suntem am avut 2 zile şi o noapte continuu de lucru. Soseau bieţii creştinii noştri, căsăpiţi, schilozi, muribunzi şi noaptea întreagă n-am putut aţipi o clipă. Locul de bandaj e în curtea preotului de aici... Aici servesc în biserică tare drăguţă. Convin [=discut] cu preoţii de prin jur, oameni zdraveni, dar acum cam năcăjiţi. Pe aici [în Bucovina]... preoţii ca şi pe la noi, ceva mai deschişi. E de admirat în oraş reşedinţa [Episcopiei Greco-Ortodoxe din Cernăuţi] minunat zidită şi aranjată înlăuntru. Cercetând-o străinii încep să aibe alte păreri despre biserica noastră. În oraş convin cu o mulţime de oameni, preoţi mai ales, doctori în teologie, profesori de liceu şi facultate. Toţi sunt bucuroşi că cunosc un preot din Ardeal. Numai de lipsa bărbii se miră toţi deopotrivă” (pr. Ludu, Divizia 34 aflată în Cernăuţi, 24 august 1917). La rândul lui, V.N. scria la 21 mai 1918: “...sunt în drum spre Huszt – după ce 5 zile am cercetat mai multe spitale în Sătmar, Baia Mare şi aici [Carei] – cam 4000 de bolnavi şi răniţi mai uşor – ceva cam obositor... Am văzut ţinuturi noi – ţinuturi româneşti cu oameni cu stare însă cam rămaşi în cultură”.
Pe linia frontului totul se schimbă însă, chiar dacă anii 1917-1918 sunt de relativă acalmie pe frontul cu Rusia. V.N., proaspăt numit preot la Batalionul 28 Vânători, aflat în Bucovina, scrie: “...în ziua primă am îngropat 3 inşi – loviţi pe drumul mare de o granată. Suntem [...] în munte la înălţimea de 1020 m., lîngă Câmpulung [...] în loc ferit de gloanţe – numai drumul e văzut de ruşi, aşa că ziua nu poţi merge la Câmpulung... Am dormit 2 nopţi în cort, lângă o baterie care face un zgomot îngrozitor... Poşta merge greu – căci trenul nu circulă” (23 august 1917); “... m-am mutat cu cortul la comanda batalionului pe un munte, în o pădure de brazi seculară. Dormim cu toţii în corturi... Comunicaţia se face numai cu cai de munte şi pe jos, drum destul de greu. Mâncarea [...] tot cu cai o aduc de la train... În genere e linişte – ici colo câte o lovitură de tun” (26 august 1917).
Dar pe frontul italian se duc lupte grele: “Cine n-a fost pe blăstămatul acesta de front nu ştie ce-i adevăratul război. Niciun pas nu poţi face ca să fi sigur. Nu ştiu de unde au atâta muniţie de puşcat, căci nici 2 minute nu trec, ca să nu auzi puşcături. Dar ce e mai mult, că aproape fiecare puşcătură nimereşte. Sunt mari maeştri, artileriştii italieni. De altcum noi avem onoare de francezi şi englezi. Aici o divizie are un front de 2-3 km. Numai în felul acesta poate suporta o divizie câte 6-8 săptămâni. În 2 luni se macină o divizie, dacă nu sunt lupte mai mari. La atacuri serioase, cum a fost cel din 15 l.c., în 4-5 ore e gata divizia. Cine vine pe partea asta a frontului unde suntem noi (Asiago), citov [=sănătos] nu merge acasă. Dacă nu mori sau nu eşti rănit trebuie cu timpul să te îmbolnăveşti. În fiecare zi plouă şi ninge. E frig ca pela Bobotează. Barăcile sunt sub toată critica. Vântul îţi stinge lumina de pe masă. În pat te plouă. Ziua-noaptea focul nu se stinge şi tot nu ne putem încălzi. Pe unde mergi tot morminte şi cadavre neîngropate. Sunt şi preoţi militari îngropaţi. Dela noi au mers până acuma 4 [preoţi] ca răniţi sau morboşi. Sub 15 morţi nu prea avem pe zi la Sanitäts Kolonne [= coloană sanitară]“ (pr. Luciu, Divizia 43, 30 iunie 1918).
Dar care erau sarcinile preoţilor militari ? “De două săptămâni m-am reîntors din concediu şi în timpul ăsta aproape am terminat cu spoveditul şi cuminecatul la divizie” (pr. Ludu, Divizia 34, 8 decembrie 1917).
Cel mai bine să cităm din apelul lui V.N., amintit mai sus: “Trupele, la care este preot de aceeaşi limbă şi lege cu ele, le însufleţeşte, le întăreşte în jocul morţii cu pavăza credinţei. Soldaţilor le insuflă putere şi mulţămire, încredere în sine şi în puterea Celui de sus şi întăreşte nădejdea în cei ce sunt aproape de deznădăjduire. Succesul trupelor, starea lor morală şi sanitară, atârnă în mare parte dela conştienciozitatea preotului militar [...] Sfatul şi îndemnul preotului militar e ascultat şi crezut mai curând decât poruncile mai-marilor. În spitale [...] e adevăratul doctor sufletesc şi trupesc, părintele celor neputincioşi, razimul celor deznădăjduiţi [...] alinând durerile prin cuvintele sale blânde şi încurajatoare, îngrijindu-se de starea lui [a suferindului] şi chiar a familiei sale. În spitalele din ţară trebuie să fie învăţătorul celor analfabeţi – acestora trebuie să le facă corespondenţa cu familiile lor[...] Atât la trupe cât şi în spitale datorinţa preotului este ca să împartă cărţi de rugăciuni şi de cetit, ziare, pe lângă datorinţa de a ţine servicii divine cât mai des [...] Cu cât soldatul e mai departe de ai săi – în ţări streine – cu atât simte mai mult lipsa sfatului şi ajutorului preotului”. Oriunde ar fi, preotul militar trebuie “...să fie un adevărat apostol al bisericii şi neamului”.
Sentimentul valorizant al acestei munci neobosite se poate desprinde chiar din unele scrisori: “Avem credincioşi mulţi, avem mult de lucru, umblăm aproape în fiecare zi afară – dar avem mângâierea sufletească că putem alina în diferite feluri pe sărmanii oameni. Ne aşteaptă ca pe Dzeu să mergem la ei.” (pr. Luciu, la punctul de comandă Roşu, lângă Vatra Dornei, 5 iulie 1917). “…N-am desperat însă, ci condus de iubirea ce o am faţă de scumpul meu popor, i-am prevăzut cu Sf. Taine pe toţi, îmbărbătat şi mângâiat. Mult am contribuit şi eu cu modestele mele puteri la rezultatul aşa de frumos al ţinutei fiilor noştri în lupte“ (scrisoare către V.N., ianuarie 1916).
Emoţionantă este descrierea unei slujbe pe front, la regimentul 76 infanterie: “Azi a fost serviciu divin, a fost aproape întreg regimentul. A fost foarte duios, când oameni înăspriţi de împrejurări cu ochii blânzi citeau în cărţile de rugăciuni scoase din sân. Un număr de voci a repetat ‘Tatăl Nostru’ pentru camarazii căzuţi sau răniţi”, scria la 13 iunie 1915 ‘faehnrich’ [= sublocotenent] Dionis Nistor, unul din fraţii lui V.N. Soarta a vrut ca numai 3 zile mai târziu, autorul acestor rânduri să cadă şi el în luptă. O telegramă trimisă de la ‘Wolfsolid’ către ‘Wolfkamin’ (numele cifrat al Comandamentului etapelor Armatei 7 Austro-Ungare) în Lwow, comunică sec acest lucru: “Fähnrich Nistor a fost înmormântat în faţa capelei cimitirului din Komarno în 18 iunie” (vezi şi articolul amintit din Buletinul ABB nr.3(11), pag.15 şi fig.15-17).
Este evident că situaţia militară şi politică reţinea în cea mai mare parte atenţia celor de pe front. Interesant că intrarea României în război era aşteptată cu cel puţin 2 luni înainte de a avea loc: “Eu tot cu ruşii mei, aud însă că vom avea în curând de lucru cu Românii” (pr. Ludu, de la serviciul gr.-or. din Klagenfurt, 1 iulie 1916).
Cuceriri şi recuceriri de poziţii sunt trăite de preoţii din prima linie: “Acum suntem chiar în Cernăuţi. Aici s-au început lupte de poziţie. În 9 VIII am făcut noi atac, dar ne-au respins [ruşii] şi am avut pierderi. Acum în 3 IX din nou a atacat 101 [regiment din Békescsába] şi 33 [regiment din Arad] la C., am şi luat înălţimea. Dar ne-au respins după 3 ore, am avut vreo 30 morţi şi 344 răniţi şi cam tot atâţia au ajuns în prinsoare” (pr. Ludu, Divizia 34, septembrie 1917).
Din 1917 însă, dorinţa de pace revine ca un leit-motiv, ca şi îngrijorări şi speranţe privind viitorul românilor de ambele părţi ale Carpaţilor: “Se vorbeşte mult de pace, dea Dzeu să fie adevărat” (V.N., 18 aprilie 1917). “Noi poate că peste 2-3 săptămâni să mergem spre Galiţia, căci ruşii se retrag. Kolomeea e în mâinile noastre de 3 zile” (V.N., spital Kolomeea, 8 decembrie 1917); “De ieri până în 17 XII este armistiţiu cu Ruşii – nu se mai aude nici o singură puşcătură – poate că să se facă pace.”3 (V.N., 8 decembrie 1917). “Pe aici am aflat lumea cuprinsă de frigurile armistiţiului. Nu se vorbeşte de altceva. Proecte pentru pace, planuri de împărţiri de ţări, visuri de viitor. Noi ăştia [românii] stăm, ascultăm, tăcem şi aşteptăm. Poate tot va fi un Dumnezeu pe lume. Cei dela Sibiu [de la Mitropolie] stau ca ursu în bârlog = somnul lung de iarnă. Când va veni şi primăvara lor...”. (pr. S.Ludu, Divizia 34, 8 decembrie 1917). “De când cu armistiţiul nu e slobod puşcatul.” (V.N., 14 decembrie), “ne împrietenim cu Ruşii – nu se aşteaptă însă la pace separată” (V.N., 23 decembrie). “Aici o ducem bine – de când nu ducem frica de glonţ. Nu cred să fie pace cu Ruşii – deoarece între ei sunt mulţi care nu vreau pace separată.” (V.N., 24 decembrie). “Aici prietenie mare cu Ruşii – convenim des cu ei, o să vă trimit fotografii cu ei împreună”. (V.N., 28 decembrie 1917), “în ziua primă de Crăciun am avut şi Ruşi la masă, cari s-au îmbătat ca porcii”. (V.N., 1 ianuarie 1918). “Cu ruşii se-ncurcă iţele – nu primesc condiţiile germane” (V.N., 8 ianuarie). “Mult nu cred să rămânem pe aici – căci Ruşii se duc acasă” (V.N., 23 ianuarie), “se vorbeşte că mergem spre Palestina – sigur nu este însă nimic” (V.N., 30 ianuarie). “Suntem în rezervă 6 km de frontul român acum – se aşteaptă rezultatele pertractărilor de pace dela Bucureşti4 - şi de nu s’or putea învoi – vom merge înainte, ceea ce ar fi f.neplăcut !” (V.N., 26 februarie 1918). “Se aşteaptă evenimente noi depinzătoare de pacea cu România. În cazul că nu se pot învoi s’a făcut planul ca să mergem cu toată forţa să ocupăm Moldova – cu ajutorul Germanilor şi a Ucrainei – cari vor veni dela spate, dinspre Basarabia şi aşa ar nimici tot ce le-ar ieşi în cale. Soartă tristă vor avea cei din ţară şi mai ales refugiaţii noştri [în România], căci aşa nu vor avea unde să fugă. Unde ajunge germanul se ştie ce va fi... În Basarabia, pe care Ucraina voeşte să o anexeze, se lucră mult pentru deşteptarea sentimentului naţional românesc. O mulţime de transilvăneni sunt acolo – în frunte cu Stroescu, cu Ghibu O[nisifor] care e inspectorul suprem al şcoalelor. Sub el s-au deschis peste 800 de şcoale româneşti. Preoţii noştri sunt angajaţi cu instrucţia religiei şi cântărilor bisericeşti, fetele inteligenţilor şi boerilor învaţă din greu româneşte; şi fiind Basarabia republică hotărăsc soarta ei alăturându-se la România5, însă Ucraina a provocat pe România să evacueze căci altcum se vor lupta cu ei. Săracii români – îi strâng toţi cu uşa, nu mai au încotro... În faţa noastră la front (7 km numai) sunt români”. (V.N., 27 februarie 1918, din Hliboca, Bucovina). “Nu ştiu cât vom mai sta aici – căci de se încheie pacea definitiv cu România vom merge pe alt front.” (V.N., 28 martie). “Se aude că vom merge peste România cătră Odessa. Vom vedea.” (V.N., 11 martie). “În Pesta grevă generală a muncitorilor – foi de Duminică nu au apărut; pe frontul italian încă nu stau lucrurile ca înainte. De s’ar găta odată comedia. Prizonierii ruşi încă merg acasă, va fi lipsă de braţe de seceriş”. (V.N., 27 iunie 1918). “În Rusia tot mai rău se-ncurcă iţele6. O să avem încă iar războiu cu Ruşii azi-mâine”. (V.N., 10 iulie 1918). “Mare schimbare cu Bulgaria, asta a fost o mare lovitură pentru toţi – poate să grăbească pacea. Vom vedea – mai mult ca sigur că ei vor ieşi din luptă”7 (V.N., 2 octombrie 1918). “De pace încă nu e vorba” (V.N., 22 octombrie 1918).
Dar evenimentele se precipită: “Vremurile sunt grele... Se poate ca România să intre iar în război8, în cazul acesta fiţi cu linişte în suflet, încredere în Dzeu şi să nu vă mişcaţi de acasă, decât în cazul că sunteţi silite. Lucrurile mai de preţ ... să le ascundeţi. Pe uliţă nu prea umblaţi, ştiţi ca să vă păziţi cu cine vorbiţi, etc... Poate că nu va ajunge lucrul acolo ... ca să mai fiţi supuşi unei invazii [să nu uităm că familia lui V.N. era în Zărneşti, care ar fi devenit iar zonă de război în acest caz]. Azi am auzit că Károlyi e ministru prezident9, de e adevărat – atunci probabil că vom încheia pace separată şi vom primi şi noi [românii din Austro-Ungaria] drepturile ce ni se cuvin, cum au cerut deputaţii” (V.N., 24 octombrie 1918). Realitatea va depăşi cu mult aceste timide speranţe, de autonomie şi autodeterminare românească într-o Austrie federalizată, dar aceasta este altă istorie...
În afară de obligaţiile zilnice şi preocupările faţă de situaţia militară şi de viitor, multe erau problemele celor de pe front:
· Diferende inevitabile şi suspiciuni: “Mi-a sosit la 33 [regiment din Arad] fostul preot Moise, iar la un batalion îmi vine un preot sârb. Aşa că mie acum din front[ul diviziei] nu-mi rămâne nimic compact, numai românii de la 29 [regiment bănăţean] împuţinaţi acum, şi 101 [regiment din Békescsába]. S-a făcut anume o acţiune de schimb, au fost concentraţi sârbii la 29, românii la 33 şi 101”. (pr. Ludu, Divizia 34, 24 august 1917). “...regimentul [33] e luat la ochi, pentru că au trecut dincolo [la ruşi] vreo 8 inşi cu un caporal, dar jumătate au fost unguri, deci ne luptăm cu gura cât putem împotriva insinuărilor !... La coloana sanitară a diviziei sunt în luptă continuă cu Stabsarztul [=medic-maior], am ajuns cu el de a fost transferat, însă a făcut ce a făcut cu Sanitätsschaft şi a rămas, dar cred că îmi va succede totuşi să-l alung. Cauza: bate pe soldaţii noştri şi strigă contra preoţilor. Am ajuns însă eu deasupra lui”. (pr. Ludu, septembrie 1917); “Am avut mult de îndurat aici, mai ales din partea preotului de diviziune r.cat., din motivul că cetind regulamentul, n-am voit să mă supun lui. Nu mi-a permis la început nici chiar matricolele să le port eu. Afară de aceea, câte înnegriri, atât la adresa mea, cât şi a ostaşilor noştri…“ (scrisoare către V.N., ianuarie 1916).
· Probleme financiare, mai ales că majoritatea preoţilor îşi întreţineau şi familia din soldă: “Am trimis azi 300 coroane, căutaţi şi cumpăraţi tot ce aveţi lipsă pentru iarnă”. (V.N., 31 august 1917). “Se aude că ni se va ridica leafa cu 100 cor. la lună, sigur nu e”. (V.N., 21 iulie 1918). “În Telegraful Român din 10 VIII, no.80, a apărut Circularul Consistoriului no.7811 bis prin care se spune că şi preoţii militari primesc un ajutor de 500 cor. pentru haine” (V.N., 18 august 1918). “Din 1 X va fi mai rău cu plata şi mâncarea” (V.N., 25 septembrie). “Leafa s-a redus cu mult mai mult decât credeam. În 1 X am primit în loc de 780 cor., numai 420 cor., din care încă trebuie să plătim 100 cor. pentru mîncare, lemnat, încălzit, locuinţă, etc. Şi de aici înainte tot 420 cor. o să primim la lună în loc de 580 cor. – şi nici mîncarea, nici tutunul, nici celelelte nu le mai avem. Era să primim 200 cor. pentru haine şi acelea ni s-au retras”. (V.N., 2 octombrie 1918). “Poimâine o să primesc ajutor de haine 300 cor., le voi trimite dvs... De azi înainte se vor ieftini toate, aşa se aşteaptă”. (V.N., 24 octombrie 1918).
· Situaţia din ţară (Austro-Ungaria), la care cei de pe front se simţeau în permanenţă racordaţi. “Acasă şi la noi năcazuri, duşmănie de nedescris între conlocuitori, apăsare dintr-o parte, o situaţie de nesuferit. Săraci gânduri de mai bine, sărmane visuri, ce s’a ales din voi... Scrii că ai vorbit cu Papp în Pesta despre consfătuirea preoţilor militari, e o chestie tot mai ardentă. Peicu, preot militar în Tirol, cum aud a fost omorât de o lavină” (pr. Ludu, 15 ianuarie 1917). “Acasă cum ştii. Am fost la adunarea cercurilor electorale Braşov-Trei Scaune pentru alegerea de deputaţi la Congres. Alesul: Regman. N-a crâcnit nimeni. Oamenii noştri sunt intimidaţi. Au fost de faţă din 72 preoţi numai 14. Şi ce ştiu, şi ce au toţi aceştia să povestească – cântarea pătimirilor”. (pr. Ludu, 8 decembrie 1917).
· Între altele, naţionalizarea şcolilor româneşti este, firesc, o problemă dureroasă. La 12.8.1917, Ministrul Cultelor şi Instrucţiei Publice, A. Apponyi, emite ordinul de statificare a şcolilor confesionale româneşti din comitatele Sibiu, Făgăraş, Braşov, Trei Scaune şi protopopiatele Haţeg, Hunedoara, Oradea, constituite într-o aşa numită 'zonă /sau graniţă/ culturală'. Motivul invocat: 'nesiguranţa' în zonă după intrarea României în război şi 'vina' preoţilor şi învăţătorilor români de a fi trecut în număr mare în România odată cu retragerea Armatei Române din Nov.1916. Ecouri ale acestei acţiuni se regăsesc într-o carte poştală primită de V.N. pe frontul bucovinean de la un învăţător din Aciliu, la 14.9.1917: “În cele politice vezi că tocmai acum când aşteptăm o pace onorabilă, nu numai în afară ci şi înlăuntrul ţării, dispoziţiile celor mari ne înveninează şi revoltă. Nu ştiu dacă-ţi vine Telegraful. Preotul militar Dăncilă are în numărul de ieri un frumos panegiric pentru învăţătorul Suma, căzut pe frontul italian, în care se arată că în faţa eroismului învăţătorilor noştri, ce mare injurie e noua dispoziţie ministerială. Tu încă vei fi cunoscând destule exemple de purtare bravă a dascălilor noştri. Ia lucru-n serios şi - chiar dacă vorbele nu vor ajunge la urechea celor competenţi - dar pentru întărirea moralului nostru ar trebui mereu ventilată afacerea“. Şi alte corespondenţe se referă la această situaţie: “Ce zici de chestia şcoalelor noastre, de reapariţia Deşteptării în haina Gazetei, de vorbirea lui Mangra şi răspunsul Majestăţii Sale ?” (pr. Ludu, Klagenfurt, 15 ianuarie 1917). “A început şi pentru ei [românii din Bucovina] o viaţă mai grea, deşi nu se poate asemăna cu a celor de la noi. Tata îmi descrie cum a venit să ne ia şcoala. E direct înduioşător şi mişcător. Au închiriat deja de prin august localuri pentru şcoala de stat prin comunele de la noi. Şi de la Consistor nici măcar o înştiinţare, nimic... De vor fi concedii, vreau să merg acasă. Dar cu ce inimă mă duc, Dzeu ştie şi cum voi vedea şcoala noastră în mâini străine, mi se strânge inima de-acum când mă gândesc. Şi îţi vine să desperi, de nicăieri o lumină, o îndreptare, o scânteie de nădejde”. (pr. Ludu, septembrie 1917). “Şcoalele se statifică pe toată linia. Rămân numai 18 în zona culturală“ (carte poştală din Săliştea Sibiului către V.N., la 26.3.1918). Mobilizarea învăţătorilor din şcolile confesionale a trebuit să fie contracarată cu suplinirea acestora, acolo unde era posibil, prin preoţi, învăţători pensionari, tineri absolvenţi, cărturari locali: “La noi e situaţia grea pentru şcoala din Cacova şi Gura Râului, de unde lipsesc 3 puteri didactice. Nu ştiu, cine va putea suplini“ (învăţător din Săliştea Sibiului, către V.N., 8.9.1917).
· Un loc aparte e ocupat de grija pentru familiile din ţară, autorii scrisorilor analizate fiind toţi din părţile Braşovului, zonă unde s-au dus lupte în scurta campanie a României în Transilvania (sept-oct.1916). Lipsa veştilor e chinuitoare: “Sunt în aceeaşi tristă şi zdrobitoare stare sufletească, ca şi tine. N-am nici o ştire de la ai mei. Berichtul [=comunicatul] de eri... Făgăraşul e al nostru [al armatelor Puterilor Centrale]. Aproape de el e satul părinţilor mei, unde am şi familia. Chiar pe acolo se dau luptele. Dzeu bunul ştie ce-o mai fi. Cu toate astea ... eu sunt optimist. Am mari speranţe. Nu ne va lăsa soarta. Ne vom revedea iarăşi pe ai noştri.” (pr. P.Debu, 6 octombrie 1916, de la spitalul de rezervă Sanok, din Nagykőrös). “În 25 crt. am primit după aproape 5 luni întrerupere, corespondenţă de la sora mea. Au avut parte de zile negre. Era să-i omoare şrapnelul în casă”. (Sâmpetrean, 31 decembrie 1916).
Grijile sunt însă şi de altă natură: ”Grijiţi să nu căpătaţi boala spaniolă. Aci în sat [lângă Rahovo] încă sunt mulţi bolnavi”. (V.N., 22 octombrie 1918). “De boala spaniolă să vă temeţi, căci nu e de glumă. Mor mulţi de ea”. (V.N., 24 octombrie 1918).
Dar principalul motiv de nelinişte în anii 1916-1918, a fost atitudinea dură a autorităţilor faţă de cei rămaşi acasă, majoritatea fiind acuzaţi de pactizare sau simpatizare cu ‘inamicul’ român, în zonele de operaţii din toamna lui 1916 din sud-estul Transilvaniei.
Singurul din fraţii Nistor, rămas în ţară ca preot, a avut această soartă. “De Aurel, spune tata c’ar fi fost reţinut dar nu ştie sigur. Nu fi neliniştit însă, căci asta a fost o măsură de precauţiune care a atins pe toţi preoţii fără deosebire” (pr. Ludu, 17 octombrie 1916, Klagenfurt). Internat într-o localitate din pusta ungară, în comitatul Sopron, Aurel Nistor va rămâne astfel surghiunit aproape 2 ani, lucrând acolo ca învăţător. La 1.09.1917, V.N. scrie acasă: “Dela Aurel ... îmi scrie că i s-a respins cererea de eliberare”, iar în 8.01.1918: “dela fişpanul [=prefect al comitatului, magh: Főispán] nimic cu eliberarea lui Aurel. Ce porcărie – nu-mi răspunde. Asta o ştiam înainte”, “...în cauza lui Aurel – n-am putut isprăvi ceva sigur – ca să-l lase acasă, deşi dela Ministerul de Interne mi s-a promis că în zilele proxime vor fi lăsaţi acasă. Am fost la Pesta numai pentru asta ... peste câteva zile voi şti ce va fi cu el” (28 martie 1918). În 27 iunie 1918 scrie iar: “Tare rău îmi pare, că Aurel nu poate scăpa şi nici nu e nădejde să scape”. Dar sfârşitul unei epoci se apropie, şi autorităţile îşi schimbă atitudinea, sperând că dezintegrarea lumii lor mai poate fi oprită: “Aurel trebuie să sosească în toată ziua acasă, căci e ordin ca pe toţi să-i lase acasă” (21 iulie 1918). Într-adevăr reîntoarcerea are loc în zilele următoare, într-o conjunctură mult diferită de cea de la plecare, ceea ce prilejuieşte lui V.N. o întrebare amară: “Ungurii – notarul, popa şi ceilalţi ce zic de sosirea lui Aurel – pare că văd cum fac pe prietenii cu toţii” (10 august 1918).
Hărţuite sunt însă şi cele 2 femei ale familiei Nistor (mama şi sora), cu aceeaşi motivaţie. Astfel V.N. află de la un coleg în 28.12.1916: “... îţi scriu în epistolă ştiri despre iubita ta mamă şi soră. Atât am auzit pe câmpul de război că duşmanul [Armata Română] când s-au retras le-au dus dimpreună cu iubita mea mamă ca ostatici”. Informaţie falsă, sau dezinformare, situaţia stătea de fapt cu totul altfel: “...când am ajuns în Bartolomeu [astăzi suburbie a Braşovului], o femeie din Zărneşti îmi spune spre marea mea surprindere că mama e în Braşov ... grăbesc încolo, când oficialul îmi spune că sunt deţinute acolo până ce se va dovedi că în ce împrejurări au lăsat [=părăsit] ţara... Au şi trimis 6 detectivi ca să stiricească [=descopere, investigheze] împrejurările... poimâine mă reîntorc la Braşov şi rămân acolo până le va elibera”.
Dar lupta cu cetăţenii ‘neloiali’ ai Imperiului (ai căror fii şi soţi luptau şi mureau pe front pentru acelaşi Imperiu) nu se opreşte aici, hărţuirea celor două femei continuă: “...vestea de internare m’a surprins – după ce le va fi ajuns că v’au chinuit atâta – măcar acum să vă dea pace. La toate te poţi însă aştepta dela ai noştri, cari nu ştiu în ce fel să-şi răzbune şi să facă rău când pot. Ţi va bate Dzeu pe toţi. Dară şi dacă s-ar întâmpla să vă interneze – atunci să cereţi să vă lase la Bük ori Lánzsér, ca să puteţi fi laolaltă cu Aurel” (14 mai 1917). Nesiguranţa e chinuitoare, intervenţii, speranţe şi dezamăgiri se succed: “Nimicirea sentinţei la tablă mă surprinde şi îngrijorează – ca să nu cumva acum iarna să vă mai poarte prin temniţe să vă trageţi vreo boală răcindu-vă” (1 noembrie 1917).
Singurul membru al familiei Nistor rămas în ţară şi neatins de persecuţii este tatăl lui V.N. Dar curând intră şi el în vizorul autorităţilor: “Ştirile despre deţinerea lui Taica mult m’au surprins – că nici el nu poate scăpa de batjocură. Să ştiţi că se prăpădeşte de nu umblă Milu să-l scape. Până când o să dureze ticăloşiile lor – nu li-e frică de bătaia lui Dzeu ?” (V.N., 1 februarie 1918).
Dar să privim şi la necazurile familiei lui Sâmpetrean (care lucra la Tribunalul Armatei a 7-a Austroungare). La 31 decembrie 1916, el scria lui V.N.: “Azi am primit o corespondenţă scrisă cu ceruză [=creion chimic]. Scrisoarea cunoscută a tatei. Zice întră altele: “suntem 231 români râşnoveni aici, cauza nu o ştiu pentru care suntem trataţi după calapodul celor osândiţi la perzare. Dzeu să se îngrijească de tine, căci al tău e viitorul”. Am rămas uluit citind corespondenţa. Iubitul meu părinte de 70 ani e târât de lângă mama mea bolnavă şi sora debilă, de acasă la Mezötur ! Model de om cinstit şi harnic ajuns de batjocură la adânci bătrâneţe !”, apoi la 1 februarie 1917: “Tata era într-o stare teribilă. E numai umbra lui. L-am scos din azilul acela, dintre oamenii aceia murdari, coldani. Acum e la moşia unui avocat de acolo [Mezötur] care cu nespusă bunăvoinţă a îmbrăţişat cauza lui. Aştept să sosească învoirea de la Braşov pentru Passierschein [=permis de liberă trecere]. De acasă de la sora primesc una după alta veşti rele”. |
I couldn't find any notes or other extra material about him on that website except some papers he wrote to Romanian community in USA. I have checked some issues of the Magazin Istoric (found a wonderful article about Romanians in Istria!!! I always wondered why my map of Istria from 19th century shows Romanians living in Istria!!!) and found there a short article about him, whre it says (if everything is right with my Romanian that he had served in IR 64 from Szászváros. This regiment, if I am not mistaken, fought on the Isonzo and then Piave Front. It would be majestic if he had left any written memoires form that time. 
I don't mind negative answers, but I sometimes get a bit angry if they don't even make any efforts to send a short answer in return. 
